Rumi: Povestea celor trei peşti

Există o poveste de demult despre un lac şi trei peşti care îşi aveau lăcaşul în el, unul dintre ei isteţ, al doilea pe jumătate isteţ, iar al treilea prostănac pe de-a întregul.

Într-o zi, câţiva pescari au venit pe malul lacului, cu o mulţime de plase, având de gând să prindă îndeajuns de mulţi peşti pentru a se îmbogăţi. Cei trei peşti i-au băgat de seamă. Peştele cel isteţ s-a hotărât pe dată să plece, să facă un drum lung şi istovitor către ocean. El s-a gândit, "Nu are rost să mai stau de vorbă cu ceilalţi doi semeni ai mei. Ei nu ar face decât să-mi înmoaie voinţa de a fugi de aici, pentru că le place prea mult locul ăsta. Ei se gândesc la el ca la casă lor. Ignoranţa lor îi va ţine ca într-o temniţă aici."

Peştele isteţ le-a spus, aşadar, confraţilor săi, "Eu părăsesc acest lac. Voi faceţi ce vreţi!"

Peştele isteţ pe jumătate a cugetat, "Tovarăşul meu mai înţelept s-a îndepărtat deja de mine. Ar fi trebuit să plec împreună cu el, dar nu am făcut-o, aşa că nu mai am nici o şansă să scap. Cât de mult îmi doresc să mă fi alăturat lui!" El a jelit câtva timp absenţa peştelui mai isteţ, apoi s-a gândit, "Ce pot face pentru a scăpa teafăr şi nevătămat de aceşti oameni şi plasele lor? Poate că ar fi bine să mă prefac că sunt mort.
Mă voi ridica cu burta în sus la suprafaţă şi voi purtat de ape asemeni unor alge, lăsându-mă cu totul în voia curenţilor. Ar fi ca şi cum aş muri înainte să mor." Drept urmare, a urmat această cale. A plutit în sus şi în jos, neajutorat, chiar în faţa pescarilor. "Uită-te la ăsta!" a exclamat unul din ei. "Cel mai bun şi mai mare peşte a dat ortul popii!" Un tovarăş de-al sau, a prins acest peşte de coadă, l-a scuipat şi l-a azvârlit pe mal. El s-a rostogolit, puţin câte puţin, pe furiş, până a reuşit să ajungă din nou în apă.

Între timp, al treilea peşte, cel prostănac, s-a tot agitat, sărind din apă şi scufundându-se în adâncuri, încercând să-şi găsească salvarea prin iuţimea mişcărilor sale. Desigur, în cele din urmă, a fost prins într-o plasă, şi, în timp ce zăcea într-o înspăimântătoare tigaie cu ulei, a cugetat, "Dacă reuşesc să scap de asta, nu voi mai rămâne nici o clipă pe cuprinsul acestui lac. Data viitoare, mă voi repezi spre ocean! Infinitatea lui îmi va fi casă!"

Această poveste are un înţeles profund, ce transcede graniţele lumii şi ale timpului, dar şi unul mai puţin adânc, legat de soarta românilor care aleg sau nu să plece din ţară. "Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă!"


Articole din acelaşi domeniu în Blogul Dianei:

Elefantul din întuneric | O poveste de Rumi 

Rumi: Poezii de dragoste

Pictorii chinezi şi cei anatolieni | O poveste de Rumi