2 ianuarie: Sfântul Cuvios Serafim de Sarov

 Prăznuit pe 2 ianuarie, Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, un mare ascet al bisericii, s-a născut  pe 19 iunie 1754. Părinții lui, Isidor și Agatia Moșnin locuiau la Kursk, tatăl său fiind negustor. Spre sfârșitul vieții sale, Isidor a început construcția unei catedrale la Kursk, dar a murit înainte de încheierea lucrării. Fiul său, Prohorie, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei sale văduve, care l-a crescut în pietate. 

După moartea soțului ei, Agatia Moșnin a continuat clădirea catedralei. Odată, l-a luat cu ea acolo pe Prohorie, în vârstă de șapte ani, iar el a căzut, din neatenție, din turnul clopotniței catedralei. Ar fi putut să moară, dar Domnul l-a ținut în viață pe viitorul iluminat al bisericii. Speriată, mama sa a fugit la el și l-a aflat nevătămat.   

                                                                                      

Tânărul Prohorie, înzestrat cu o memorie excelentă, a început să stăpânească scrisul și cititul. Din copilărie, i-a plăcut să ia parte la slujbele bisericii și a studiat Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților. Mai mult decât orice, îndrăgea să se roage și să citească de unul singur Sfânta Scriptură.

La un moment dat, Prohorie s-a îmbolnăvit și viaț i-a fost pusă în primejdie. Într-un vis, băiatul a văzut-o pe Maica Domnului făgăduind să-l viziteze și să-l vindece. Peste puțin timp, în curtea casei lui Moșnin a venit o procesiune bisericească cu icoană A Maicii Domnului din Kursk (27 noiembrie). Mama lui l-a purtat în brațele sale, iar el a sărutat Sfânta icoană, după care s-a vindecat rapid. 

Încă din tinerețe, Prohorie a plănuit să-și dedice întreaga viață lui Dumnezeu și să se ducă la o mănăstire. Mama lui credincioasă nu a obiectat față de asta și l-a binecuvântat spre calea monahală cu o cruce de cupru, pe care el a purtat-o tot restul vieții sale. Prohorie a mers pe jos, alături de pelerini, ducându-se de la Kursk la Kiev, pentru a venera Sfinții Peșterilor.

Cuviosul Dositei (de fapt, o femeie, Daria Tiapkina) pe care Prohorie il vizitase, l-a binecuvântat să meargă la mănăstirea Sarov, și acolo să-și caute mântuirea. Trecând în fugă pe la casa familială, Prohorie și-a luat la revedere de la mama și familia sa. Pe 20 noiembrie 1778, a sosit la Sarov, unde mănăstirea era condusă de înțeleptul părinte Pahomie. Acesta l-a primit și l-a pus sub călăuzirea spirituală a Cuviosului Iosif. Sub îndrumarea lui Iosif, Prohorie a îndeplinit multe îndatoriri: a fost îngrijitorul chiliei Cuviosului, a muncit pentru a face pâine, prosfora și tâmplărie. Și-a dus la bun sfârșit sarcinile cu zel și fervoare ca și cum l-ar fi slujit pe Însuși Domnul. Prin munca sa constantă, s-a păzit de deznădejde, așa cum a mărturisit mai târziu: "Cea mai periculoasă primejdie pentru noi călugări. Este tratată prin rugăciune și abstinență de la vorbărie degeaba, prin muncă străduincioasă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, și prin răbdare, de vreme ce este amenințată de micimea sufletului și vorbele fără rost". 

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prohorie s-a abținut de la mâncare miercurea și vinerea, și s-a dus în pădure, într-o izolare totală, rugându-se lui Iisus. Pohomie s-a îmbolnăvit de hidropizie, trupul i s-a umflat și a suferit trei ani. Învățătorul lui, Iosif, și alți părinți îl îndrăgeau pe Prohorie, și s-au îngrijit de el. Nimeni nu a auzit de la acesta să se plângă de afecțiunea lui. Cuvioșii, temându-se pentru viața sa, au vrut să-i aducă un doctor, însă Pahomie le-a cerut să nu facă asta,  zicându-i părintelui Pahonie: "M-am încredințat, Sfinte părinte, Adevăraților Doctori ai sufletului și trupului, Domnul Iisus Hristos și Maica Domnului". 

A cerut să-i fie făcută o molitvă pentru sănătatea sa. În timp ce ceilalți se rugau în biserica, Prohorie a avut o viziune. I-a apărut Maica Domnului, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Îndreptându-și mâinile către călugărul bolnav, Sfânta Fecioara Maria a spus Sfântului Ioan: "Este unul de-ai noștri". Apoi, Ea a atins bolnavul cu toiagul său și, imediat, fluidul care-i umflase corpul a început să se scurgă prin incizia făcută de Ea. După molitvă, frații au văzut că Prohorie fusese vindecat și că nu-i rămăsese nici o cicatrice ca mărturie a acestei minuni. 

După opt ani ca novice la mănăstirea Sarov, Prohorie a fost călugărit cu numele de Serafim, un nume reflectând dragostea sa ardentă pentru Dumnezeu și dorința sa zeloasă de a-L sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon. 

În 1793, Serafim a fost hirotonisit în preoție, și a slujit divina liturghie zi de zi. După moartea egumenului Pahomie, Sfântul Serafim a primit binecuvântarea noului părinte superior, Isaia, de a trăi de unul singur într-o zonă îndepărtată împădurită, nu departe, totuși, de mănăstirea sa. Și-a numit acest loc "Muntele Athos" și s-a devotat acolo rugii solitare.

Singurătatea sa a fost tulburată de vizite ale călugărilor și laicilor, care căutau sfatul și călăuzirea sa. Sfântul Serafim a interzis femeilor să-l viziteze și, apoi, a primit un semn de la Domnul ce-i aprobă dorința sa pentru tăcere completă și a interzis să mai fie vizitat de vreo cineva. 

Trei tâlhari, în căutare de bani și lucruri prețioase, au venit asupra lui pe când lucra în grădină. Deși avea în mâini un topor, nu a ripostat, amintindu-și de cuvintele Domnului: "Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Lăsând să-i cadă toporul la pământ, le-a spus, "Faceți ce vreți". Hoții l-au bătut groaznic, au vrut să-l arunce în râu dar, mai întâi, au scotocit chilia sa pentru bani. Nu au găsit nimic altceva decât icoane și câțiva cartofi, și au plecat. Călugărul și-a recăpătat cunoștiinta, s-a târât până în chilia sa, și a zăcut acolo toată noaptea. 

Dimineața, a ajuns la mănăstire fără mare dificultate. Frații s-au speriat văzând ascetul cu multe răni la cap, pe piept, coste și spate. A zăcut timp de opt zile, suferind din cauza rănilor. Doctorii chemați să-l trateze au fost uluiți că era încă în viață. 

Părintele Serafim nu a fost vindecat de un doctor pământean. Împărăteasa Cerurilor i-a apărut într-o viziune, împreună cu Apostolii Petru și Ioan. Atingând capul Sfântului, Maica Domnului l-a însănătoșit. Oricum, nu a mai fost capabil să stea drept pentru tot restul vieții sale și a mers aplecat cu ajutorul unui baston. Sfântul Serafim și-a petrecut circa cinci luni la mănăstire și, apoi, s-a întors în pădure. Și-a iertat atacatorii și cerut să fie pedepsit. 

În anul 1807, abatele, părintele Isaia, a adormit întru Domnul și Sfântului Serafim i s-a cerut să-i ia locul, însă el a refuzat. A trăit trei luni în tăcere, rupt total de lume, cu excepția călugărului care venea o dată pe săptămână pentru a-i aduce hrană. Dacă întâlnea vreun om în pădure, se aruncă cu fața la pământ și nu se ridica până când trecătorul pleca de acolo. Sfântu Serafim a acumulat pace a sufletului și bucurie întru Sfântul Duh. Marele ascet a spus odată, "Atinge spiritul păcii, și o mie de suflete din jurul tău vor fi mântuite".

Noul conducător al mănăstirii, părintele Nifon și frații vârstnici ai mănăstirii i-au spus părintelui Serafim să vină la mănăstire duminica pentru sfânta slujbă ca și mai înainte, fie să se mute înapoi la mănăstire. El a ales a două varianta de vreme ce-i venea greu să meargă de la chilia sa către mănăstire. În primăvara anului 1810, a revenit la mănăstire după 15 ani de trai în sălbăticie. 

Continuându-și tăcerea, s-a închis în chilia să, ocupându-se numai de rugăciune și citit. De asemeni, i s-a permis să mănânce și să primească împărtășania în chilia sa. După cinci ani de singurătate și-a deschis ușa și le-a îngăduit călugărilor să între. 

Pe 25 noiembrie 1825, Maica Domnului, întovărășită de cei Sfinți ierarhi comemorați în acea zi (Sfântul Mucenic Clement al Romei și Sfântul Petru, episcop al Alexandriei) i-au apărut în vis și i-au zis să pună capăt secluziunii și să se devoteze celorlalți. A primit binecuvântarea egumenului de a-și împărți timpul între viața din pădure și cea de la mănăstire. În acea veme, a început să primească pelerini în chilia sa. 

Sfântul a văzut în inimile oamenilor, i-a însănătoșit spiritual, a vindecat infirmități ale sufletului și trupului prin rugăciune și cuvintele sale pline de slavă. 

În perioada finală a vieții sale pământene, Sfântul Serafim s-a dedicat copiilor săi spirituali, mănăstirii de maici Diveevo.

Toată lumea îl știa și-l respecta pe Sfântul Serafim ca un mare ascet și făcător de minuni. Cu un an și 10 luni înaintea sfârșitului său, cu prilejul sărbătorii Bunei Vestiri, Sfântului Serafim i-a fost dată să o vadă pe însăși Maica Domnului, în compania Sfântului Ioan Botezătorul, Apostolului Ioan Teologul și a 12 fecioare mucenițe (Sfintele Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eupraxia, Pelaghia, Diriteea, Macrina, Iustina, Iuliana și Anisia). Maica Domnului a vorbit mult timp cu călugărul, încredintându-i surorile de la Diveevo. Încheind conversația, Ea i-a zis, "Curând, dragul meu, vei fi cu noi". 

După aceea, Sfântul Serafim a devenit tot mai slăbit și a vorbit despre apropierea sfârșitului său. În acest interval, a fost văzut adeseori stând lângă sicriul său, pe care-l amplasase în anticamera chiliei lui. 

Însuși Sfântul a ales locul în care să fie îngropat, în apropiere de altarul catedralei Adormirea Maicii Domnului. Pe 1 ianuarie 1833, părintele Serafim a venit la biserică încă o dată pentru liturghie și a primit Sfintele Taine, după care i-a binecuvântat pe frați și și-a luat rămas bun de la ei, spunând, "Mântuiți-vă sufletele. Nu fiți descurajați ca veghetori. Astăzi, cununile sunt pregătite pentru noi". 

Pe 2 ianuarie, părintele Pavel, vecinul de chilie al Sfântului, s-a dus dimineața pentru a lua parte la liturghia de devreme. A simțit miros de fum venind de la chilia Sfântului Serafim. Sfântul lăsa adeseori lumânări să ardă înăuntru, și Pavel s-a îngrijorat că putea porni un incendiu. 

1 ianuarie: Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului

"Cât sunt în vaiata", a spus odată Sfântul Srafim, nu va fi foc, dar când voi muri, moartea mea va fi revelată de un foc". Când a fost deschisă ușa lui, s-au observat tot felul de lucruri și cărți mocnind. Sfântul Serafim a fost aflat în fața icoanei Maicii Domnului, cu brațele încrucișate pe pieptul său. Sufletul său pur fusese luat de îngeri pe când se ruga și zburase spre tronul Atotputernicului Dumnezeu, al cărui slujitor credincios Serafim fusese toată viața sa. 

2 ianuarie: Sfântul Ierarh Silvestru, Episcopul Romei