Casa cu fereastre de aur | O poveste cu tâlc

A fost odată ca niciodată o fetiţă care trăia într-o casă simplă, sărăcioasă, de la ţară, aşezată pe vârful unui deal. Pe măsură ce creştea, putea zări de la fereastra ei tot mai multe lucruri minunate aflate în valea de la poalele căsuţei. Cel mai mult o încânta o clădire mare, cu ferestre de aur, a căror strălucire îi stârnea fantezia, făcând-o să viseze despre cât de frumos ar fi fost să trăiască în interiorul ei, plin, desigur, cu tot felul de minunăţii.

Deşi îşi iubea părinţii din tot sufletul, fetiţa tânjea după acea mare casă asemănătoare unui palat din poveşti, incomparabilă cu bordeiul ei umil şi înghesuit. De fapt, aproape în fiecare zi, rămânea ore în şir cu privirile aţintite către clădirea cu ferestre de aur, ţesând în minte felurite şi încântătoare poveşti.

Atunci când a ajuns destul de mare ca părinţii ei să aibă încredere în ea, fetiţa le-a cerut voie să facă o plimbare pe poteca care trecea pe lângă grădina lor. Deşi nu mai ieşise niciodată singură din curte, mama i-a făcut în cele din urmă pe voie. Vremea era frumoasă, cu un soare strălucind vesel pe albastrul cerului nepătat de vreun nor. Fetiţa a deschis cu o mică ezitare poarta scârţâitoare şi a pornit pe potecă, din ce în ce mai sigură pe ea. Desigur, ştia încotro se îndreapta, iar paşii i-au devenit mai repezi pe măsură ce se apropia de casa cu ferestre de aur. Mersul i s-a preschimbat fără să-şi dea seama în fugă şi, după scurtă vreme, a ajuns în faţa clădirii mult visate.

Atunci când a ridicat privirea spre obiectul fanteziilor ei, dezamăgirea a lovit-o dintr-o dată, spulberându-i toate visurile minunate. Casa părea părăsită de multă vreme, pereţii îi erau scorojiţi de var asemeni unui lepros, iar ferestrele întunecate şi murdare îşi dădeau gol tristeţea atunci când nu mai erau în stare să reflecte razele soarelui.

Cuprinsă de mâhnire, cu capul în pământ, fetiţa a pornit înapoi pe potecă, târându-şi picioarele către locuinţa ei. La un moment dat, şi-a înălţat capul şi şi-a îndreptat ochii înainte. Priveliştea care adăsta în faţă ei a lăsat-o fără respiraţie. La mică depărtare, pe vârful unui deal, se oferea privirilor o casă cochetă, având ferestrele cu totul şi cu totul din aur, graţie soarelui care se oglindea în ele. Nu era alta decât casa copilăriei ei. Dintr-o dată, şi-a dat seama că trăise până acum, fără să ştie, într-o casă din aur, iar dragostea şi căldura cu care fusese înconjurată făcea ca locuinţa ei să fie învăluită mereu în sclipirea preţiosului metal. Visul ei magic era de fapt realitate. Toate minunăţiile dorite cu pasiune erau chiar acolo, în propria ei casă.

De câte ori ne lăsăm vrăjiţi de poleiala ieftină şi strălucirea falsă a lucrurilor ori oamenilor din jurul nostru ? Aşa cum este firesc, tot ce este nou sau altfel decât ştim ori ne închipuim ne captivează sau ne intrigă. De aici şi până la subjugarea faţă de orice este noutate ori lucru deosebit, indiferent de valoare, este doar un pas . Chiar dacă ne rătăcim în lumea duplicitară a formelor lipsite de fond, avem întotdeuna şansa de ne îndrepta spre noi înşine, către valorile şi adevărurile noastre esenţiale.

Articole din acelasi domeniu in blogul Dianei:

O lectie de viata de la Palarierul nebun