Limba romana strambata cu jargoanele noii generatii
Nu ma simt deloc "batrana", dar comunicarea presarata cu enorme goluri de cultura si infatuate vorbe de doi lei ce stramba limba romana si o chinuie pana in pragul martirajului, intalnita mai ales printre liceeni, studenti, si nu numai, ma nedumereste si intriga tot mai mult in ultima vreme. Am constat lucrurile astea in comentariile si schimburile de mesaje cu oamenii care imi citesc blogul. Engleza de balta se intalneste frecvent in acest limbaj cu limba romana de baltoaca, mai mult sau mai putin manelista, de provenienta roma. Se stie foarte bine ca "rromanii" se inmultesc mult mai repede decat romanii, dar infiltrarea vocabularului lor in limba romana pare a fi si mai accelerata. Probabil ca, peste o suta de ani, limba vorbita de la Nistru pana la Tisa va fi un amestec de engleza dobitoaca cu o esentiala vana de limba "rromana". Doamne fereste! Oricum, scoala din zilele noastre nu are de a face cu educatia. Sunt doua lucruri cu totul divergente! Va redau mai jos un articol excelent preluat de pe ziarul “Adevarul.”
Arde“, „cult“ sau „gen“, iată doar câteva dintre cuvintele ale căror sensuri s-au schimbat prin folosirea de către tânăra generaţie. Lingviştii vorbesc despre un proces istoric, sociologii despre unul de apartenenţă culturală.
„Frate, a fost epic, gen, pân-a venit spartul ăla. Faza e că era cam penal băiatu’, şi-o ardea nasol. Măcar respect pentru eveniment, a fost viu, vocalul a fost super tare, a avut atitudine.“ Astfel de aglomerări de cuvinte, aparent aleatorii, sunt folosite frecvent de către tinerii de astăzi. E posibil să nu înţelegeţi nimic din aceste propoziţii, şi nu pentru că respectivele cuvinte n-ar exista în dicţionare, ci pentru că multe dintre ele şi-au schimbat complet sensurile. Iată, epic înseamnă că e minunat, nu că exprimi cine-ştie-ce sentimente în formă de naraţiune, penal îi poţi spune unui nesuferit, nu doar unuia care-a primit o condamnare, iar o persoană care aplică un curriculum vitae nu înseamnă că-l agaţă pe perete, ci că-l trimite angajatorului. Pentru cei mai mulţi dintre tinerii sub 25 de ani, astfel de construcţii lingvistice sunt deja clişee, majoritatea persoanelor pe la 30 de ani au doar câteva dificultăţi de înţelegere, însă unui septuagenar i-ar fi dificil să se comporte natural în cazul în care ar fi samavolnic atras într-o discuţie ce are aceşti parametri. Totuşi, e acesta un limbaj în sine, e un cod, e începutul schimbării la faţă a limbii române ori sunt doar elementele constitutive ale unui limbaj argotic, deci cuvinte cărora nu trebuie să le dea atenţie decât cei care le folosesc? „Weekend Adevărul“ face o radiografie a denotaţiilor acestor cuvinte folosite în mod frecvent mai ales de către cei care au învăţat caligrafie după ce-au învăţat să folosească mouse-ul şi tastatura. E o discuţie extinsă, avem studii de caz, am vorbit cu lingvişti, profesori, literaţi şi cu artişti. Acest text introductiv are însă doar 1.698 caractere. Adică semne grafice.
Trei tinere intră într-o cafenea. Se cunoaşte că au plecat de la ultima oră de liceu, nu doar pentru că o spun ele, ci după cum îşi afişează nonşalant eşarfele care le-acoperă gâtul, dar nu decolteul, după cum păşesc nestingherite de tocurile înalte şi după blugii care, dacă nu o să crape subit la prima mişcare, cu siguranţă le vor mărita fortuit. Trei tinere se aşază la o masă într-o cafenea. Se cunoaşte că nu mai au niciun stres nu doar pentru că o spun ele, ci după cum îşi aruncă genţuţele cu o neglijenţă studiată, după cum comandă, cu o seducătoare mişcare din deget şi din sprâncene, un suc fără calorii şi după ţigările subţiri pe care le fumează. Trei tinere încep să vorbească la o masă, într-o cafenea. Se cunoaşte că nu fac parte din lumea asta, nu doar pentru că o spun ele, ci după felul în care o spun. Dacă n-ai găsi un dicţionar în pagina următoare, mai că nu le-ai înţelege.
Tânăra1: Fată, mă doare capul de-azi-dimineaţă, fată, înţelegi?
Tănăra1: Aş lua o pastilă, merge dac-am băut aseară?
Tânăra2: Da’ ce-are? C-a fost aseară. Da’ ai şi fumat?
Tânăra1: Am tras un pic, gen, da’ oricum era prea haos (n.r. – agitaţie), n-am stat mult.
Tânăra3: A venit şi Grasu’, fată?
Tânăra1: Da, eşti nebună?! Chiar a fost miez (n.r. – foarte bine) până să vină. Adevărat, adevărat (n.r. – foarte, foarte bine). A ***ut (n.r. – a compromis dispoziţia tuturor) toată seară.
Tânăra3: Ce dracu-a mai făcut acuma?
Tânăra1: Ştii cum e, a-nceput iar cu ale lui. Bălan (n.r. – neiniţiat). S-a luat şi de Coxi.
Tânăra2: Nu cred! Tânăra1: Serios!
Tânăra3: Să mori tu?
Tânăra1: Da, mă!
Tânăra2: Păi, şi ea?
Tânăra1: L-a chemat pe Bulgaru’, da’ a plecat pân-a venit.
Tânăra2: A avut noroc ţăranu’. [...]
Tânăra1: Auzi, fată, tu ţi-ai pus meditaţii pentru Bac?
Tânăra3: Mi-a aranjat mama cu o profă de mate de la „Vianu“, da’ e cam babă, e de-aia de-ţi cere caietu’, mă, eşti nebună? Scrii de-nnebuneşti. Să mă ia dracu’, pân-acu’ n-am fost.
Tânăra1: Da’ te ia de la început?
Tânăra3: De la integrale. Şi cică stă numai cu gura pe tine.
Tânăra1: Eu mai m-am gândit şi cred că nu fac la mate. Ştiu de 7. Şi ghici cine stă în spatele meu?
Tânăra3: La Bac? Păi ce, ştii de-acum), Geez (n.r – argoul american, provine de la „Jesus!“)!
Tânăra1: Păi pe Calu’ îl cheamă ca pe mine, mă. Da-l cheamă Vali şi cre’ că-l pun în spate, nu? Dă-l în pana mea de penal, oricum mă stălkuieşte (n.r. – e atent la fiecare actualizare de status pe care o fac) pe Facebook.
Tânăra3: Ce proastă eşti, ce-ai cu el?
„Generaţia elevilor mei fixează limba“ Iulia Pop, profesoară de limba română la unul dintre cele mai bune licee din Capitală, Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, spune că limbajul pe care elevii îl folosesc este mai puţin corect din cauza împrumuturilor abuzive din limba engleză. „Un lucru pe care l-am remarcat clar este că mulţi dintre elevi nu mai ştiu cuvinte din limba neaoşă şi, mai degrabă, învaţă foarte repede neologismele. Sunt surprinsă să constat că nu cunosc cuvinte care generaţiei mele, dar şi generaţiilor mai tinere ne sunt familiare“, explică Iulia Pop. Deşi spune că, de regulă, elevii se cenzurează în faţa cadrului didactic, mai ales dacă predă limba română, există destule situaţii în care transformarea limbajului lor este vizibilă: „Am fost la o competiţie de dezbateri, unde, vorbind liber, se mai foloseau cuvinte traduse mot-a-mot din limba engleză, cuvinte pe care le-au îndepărtat de sens.
«A aplica» este un cuvânt nou pe care ei îi folosesc cu sensul de «a trimite» curriculumul, hârtiile pentru a obţine o diplomă“. Totuşi, profesoara nuanţează: „Copiii noştri sunt, în general, cultivaţi şi e complicat să punem eticheta tinerilor după ai noştri, aşa cum nici pe ai noştri nu putem pune eticheta după alţii. Ar fi nedrept“. Iulia Pop nu e alarmată schimbările din limbajul tinerilor. Ba chiar le consideră naturale, pentru că limba română este „vie“. „Şi în perioada paşoptistă erau scandalizaţi oamenii că se vorbeşte nefiresc pentru perioada cu pricina. Până la urmă, generaţia elevilor mei fixează limba, nu noi, indiferent că suntem filologi sau academicieni.“
Îndrumar de comunicare modernă
Vă prezentăm o selecţie generoasă a unora dintre cele mai des folosite cuvinte în nouvorb a generaţiei Y. Un îndrumar de comunicare util pentru cei care ar putea să fie răvăşiţi de sentimente contradictorii atunci când cineva li se adresează cu interjecţia „Frate!“ ori pentru cei care ar putea fi surprinşi la auzul unei propoziţii precum „E foarte tare tricoul ăsta, e urban, aşa, gen“.
Epic, -ă, adj.: grozav, deosebit, special, demn de povestit. E folosit în construcţii precum „Să-l fi văzut, reacţia lui a fost epică“ sau „A fost un eveniment epic“ pentru a sublinia caracterul irepetabil al unei manifestări. Nu are grad de comparaţie pentru că exprimă o însuşire absolută.
Gen, adv. de întărire: la urma urmei, mai bine zis, în definitiv, cu alte cuvinte, va să zică. Se foloseşte în vorbirea curentă pentru a substitui punctul, ca semn de punctuaţie, deci pentru a marca finalul unei propoziţii: „Am fost la un eveniment epic, gen“. De asemenea, poate substitui adverbul „ca“, folosit într-o comparaţie: „Am fost la un eveniment gen protest, aşa“.
Urban, adv.: termen umbrelă care cuprinde elemente specifice ale stilului vestimentar, ale preferinţelor muzicale şi de comportament. Este în strânsă legătură cu anumite subculturi. E folosit în expresii ca „A fost un eveniment urban“ cu scopul de a prezenta succint natura sau rezultatul unei acţiuni.
Tare, adj.: bun, frumos, blând, cumsecade, valoros, avantajos, productiv, rentabil, straşnic, gustos etc. În general, orice se află în conformitate cu preferinţele vorbitorului. De regulă, este preferată forma de superlativ: „A fost un eveniment urban foarte tare“.
Vocal, -istă, subst.: solistul unei formaţii de muzică. Este rezultatul frumoasei simbioze dintre românescul „vocalist“ şi englezescul „vocal“, cuvinte care au acelaşi înţeles. Pentru o mai mare cursivitate a vorbirii, particula „ist“ a fost înlăturată.
Pace, interj.: salut, salutare, servus, complimente, plecăciune. Exclamaţie de respect, onoare şi admiraţie, care accentuează apartenenţa la o subcultură de natură „urbană“.
Fază, -e, subst.: 1. Reacţie negativă, reprobabilă, într-un context deplasat: „De ce faci faze?“. 2. Întâmplare: „Hai să-ţi povestesc ce fază tare a fost la evenimentul de sâmbătă“. 3. Chestiune, chestie: „Faza e că trebuie să plecăm“. Din aceeaşi categorie fac parte cuvintele „treabă“ şi „chestie“.
Viu, -e, adj.: 1. destins, animat, pasionat, reactiv. E folosit pentru a caracteriza comportamentul unei persoane: „E un om viu“. 2. Înfocat, înflăcărat, înfierbântat. Este folosit cu preponderenţă de către „vocalul“ unei formaţii care se adresează ascultătorilor, cu scopul de a-i stimula sau de a-i face să conştientizeze plăcerea nebună cu care-l ascultă: „Sunteţi vii?“.
Respect, interj.: exclamaţie de aprobare, de laudă sau de apreciere, bravo!, bine!, excelent!
Cult, adj.: de nişă, care este foarte bine cunoscut în rândul unei categorii mici de persoane familiarizate cu genul respectiv de manifestare, care este unanim acceptat ca fiind valoros. Expresii precum „«Weekend Adevărul» este un ziar-cult“ se pot referi atât la aria de răspândire, cât şi la aprecierea cititorilor, ambele fiind însemnate.
Penal, -e, adj.: penibil, ridicol, indezirabil, jenant, neplăcut.
Iconic, -e, adj.: simbol, emblemă, binecunoscut şi apreciat de o categorie mare de persoane. „Printre cântăreţii iconici ai anului 2013 se numără Lady Gaga şi Justin Bieber.“
Caracter, -e, subst.: Personaj dintr-un joc video: „Am plus 10 la viaţă cu caracterul ăsta“.
Atitudine, -i, subst.: comportament tenace, stăruitor, locvace, dispus să-şi susţină riguros punctul de vedere şi argumentele personale pentru a câştiga o dezbatere. Deşi cuvântul „atitudine“ avea doar sensul de „comportament“, fără vreo valenţă pozitivă, în expresii precum „Îmi place că ai atitudine“, este folosit pentru a sublinia întocmai această însuşire.
Focusa, vb., reflexiv, intranzitiv: a se concentra, a-şi canaliza energia pentru a duce la îndeplinire un scop anume. „Mă voi focusa mai mult pe evenimentul ăsta.“
Panică, -i subst.: îngrijorare, frământare, zbucium. Dacă sensul clasic al cuvântului se referea la o spaimă violentă, în accepţiunea recentă, acesta a fost îndulcit, definind, mai degrabă, o formă de agitaţie, de nelinişte. Expresia „Nu e panică, suntem bine“ e menită să-l liniştească pe interlocutor.
Frate, -i, subst.: 1. prieten, amic: „Fratele meu, tu eşti băiat, dacă se ia cineva de tine să vii la mine!“. (reg.) Din aceeaşi categorie face parte cuvântul „văr“. 2. (interj.) Bă, mă, măi. Adresarea marchează un raport de egalitate între vorbitori: „Hai, frate, că oameni suntem“. Din aceeaşi categorie fac parte cuvintele „prietene“ şi „fată“.
Arde, vb., intranzitiv: a petrece timpul într-un anumit mod, într-un anumit loc, înconjurat de un anturaj anume. Spre exemplu, „A o arde aiurea“ presupune a avea o atitudine deplasată faţă de anumite persoane ori a fi nepăsător, dezinteresat, faţă de problemele lor. Adeseori, este folosit cu forma sa reflexivă: „Pe unde ţi-o arzi?“ sau „Ce nasol ţi-ai ars-o aseară“.
Marfă, adj.: tare, blană, maxim.
Spart, -ţi, adj.: Comportament cauzat fie de consumul de alcool, fie de uzul drogurilor uşoare, de risc scăzut, sau comportament similar. Lent, incoerent, absurd. Este folosit cu scopul de a demonstra cantitatea mare de alcool/droguri şi efectul pe care aceasta îl are asupra consumatorului. Exemple: „Am băut până m-am spart aseară.“ „Băiatul ăsta umblă numai spart! Cum a ajuns „epicul“ din manualele şcolare pe limbile tinerilor
În ianuarie 2012, jurnalistul Cristian Tudor Popescu publica un editorial intitulat „Te iubesc – gen. Epic“. La finalul acestuia, după ce enumera cu nedumerire câteva dintre cuvintele folosite de tinerii de azi, încercând să le identifice adevăratele sensuri, CTP concluziona: „Deci, mai întâi, tânărul de azi foloseşte «gen» pentru a refuza vieţii orice şansă de a ieşi din producţia de serie a timpului, după care zice «epic», încercând contrariul, adică să rupă o bucată de viaţă şi s-o ridice la pătrat. Tot Eminescu: «Să smulg un sunet din trecutul vieţii / Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri...». Alăturarea genului de epic, în argoul juvenil, dincolo de manualul de limbă şi literatură română, poate să însemne că sub blazarea, sub nepăsarea pe care o afişează, tânjesc să fie eroi într-o epopee pe care nu le-o oferă nimeni.“
Un pahar, spunea filosoful austriac Ludwig Wittegenstein, se numeşte aşa pentru că noi, cei care am decis să-i spunem aşa, am ales această variantă, ca fiind cea mai potrivită pentru a-l denomina. Cu alte cuvinte, limbajul este, în primul rând, un produs social. Dăm nume obiectelor, schimbăm sensurile cuvintelor din raţiuni pur sociale. Ideea potrivit căreia limbajul este cumva separat realităţii, că e un mijloc de corespondenţă între noi şi lumea din jur, este falsă, spunea Wittgenstein.
O nevoie socială
Potrivit acestuia, ar trebui, mai degrabă, să concepem vorbirea unei limbi ca o parte a unei activităţi, ca „o formă de viaţă“. Iată această întâlnire neaşteptată şi fascinantă deopotrivă, peste meserii, vocaţii şi timpuri, dintre un ziarist român şi un filosof austriac, fiecare pasionat, în felul tău, de răspunsul la aceeaşi întrebare: care este substratul social, viaţa ce pulsează, din spatele inventării şi folosirii unui cuvânt? Cât schimbă viaţa limbajul pe care-l utilizăm zi de zi?
Mult, ar fi răspunsul la această întrebare, în varianta sociologului clujean Sebastian Cristescu. „Tinerii aceştia preiau în limbaj o bună parte din viaţa lor, ce văd, lucrurile pe care le consideră importante, relevante în activitatea de zi cu zi. Poate că noi, ceilalţi, putem vedea vorbirea asta ca un fel de limbaj codat, dar pentru ei este cu totul altceva. Orice generaţie şi clasă socială are nevoie de un limbaj prin care să se autodefinească cultural. Astfel transmit mesajul către ceilalţi, exteriorii, intruşii în lumea lor. Uneori, poate fi şi o formă de dispreţ pentru cei din afară“, explică sociologul.
Limitele acestui mod de a vorbi sunt foarte dificil de cuantificat. Limbajul este maleabil, „un organism viu“, cum suntem învăţaţi la şcoală, deci permite astfel de permutări şi transformări radicale peste noapte şi în forme dificil de anticipat. „Singurul pericol legat de acest limbaj ţine de pierderea treptată a sensului. Or, asta se poate face în două etape. În primul rând ar fi vorba despre pierderea sensului prin schimbări dese ale înţelesului cu care majoritatea oamenilor foloseau cuvântul respectiv.
O a doua etapă, ceva mai dificilă, şi pe care o putem vedea cu toţii în modul în care tinerii vorbesc astăzi, ţine de folosirea aproape exclusivă a unor astfel de cuvinte în vorbirea curentă. Dacă o persoană va vorbi numai în cuvinte cu sensuri revendicate de o anumită generaţie sau categorie socială, celălalt, intrusul, va pierde treptat orice conexiune cu lumea respectivă. Un astfel de exemplu îl puteţi vedea în limbajul clasei muncitoare din nordul Angliei, zona Birmingham, sau în vorbirea curentă a clasei muncitoare londoneze, aşa-numitul cockney. Practic, este limba engleză, dar numărul de cuvinte noi, jocuri şi sensuri diferite o transformă într-un limbaj nou“, ne-a explicat Sebastian Cristescu.
„S-o ardem“ pe valenţe literare
„Locul în care m-am aşezat mi se părea perfect. Gusti ar fi trebuit să facă un efort prea mare ca să mă bage în seamă. Eram prea aproape de el. Un tip atât de vocal are nevoie de spaţiu ca să se desfăşoare. (…) A fost în ziua aia când m-am dus să semnez contractul. Trebuia să ajung la ei la birou la prima oră. Şi cu o seară înainte mă cam spărsesem. Nu înţelegeam nimic când am ajuns… Era un tip care mi-a cerut buletinul. Mi l-a luat şi i l-a dat unei tipe care l-a trecut într-un registru sau ceva de genu.“
Fragmentul anterior face parte din textul „Golden Retriever“, scris de Andrei Doşa, considerat unul dintre cei mai talentaţi şi promiţători tineri poeţi. Doşa este unul dintre scriitorii în creaţia cărora coexistă, în deplină armonie, cum se zice, vechiul şi noul limbaj poetic. „Ţi-am povestit ce trip am avut când a venit Teo cu ideea să-i cumpărăm un pui de golden retriever de ziua lui?“, scrie Doşa într-un alt loc, deschizând o nouă zonă de discuţii asupra noului limbaj utilizat: înscrierea acestuia pe hârtie, consemnarea, transformarea oralităţii într-un vector de scriitură, cu valoare literară.
Cazul lui Andrei Doşa este departe de a fi unul singular. Dan Sociu, unul dintre cei mai premiaţi tineri scriitori ai ultimilor ani, scria, în urmă cu ceva timp, un poem cu titlu de alcool dublu distilat, care se termina astfel: „Să-mi adun destul curaj / cât să ies din buda autogării / şi să-i zâmbesc unui şofer: / adevărat îţi spun ţie, frate / astăzi vei trece cu mine prin Hlipiceni.“ Noua poezie şi proză preia şi foloseşte intensiv cuvinte ce păreau rezervate, până de curând, discuţiilor mai degrabă periferice, întâlnirilor de sâmbătă seara de la club sau dialogurilor de cartier. În noua literatură română, metaforele şi epitetele clasice coexistă fericit cu „s-o ardem“, „e un tip viu“, „erai epică“ sau „să ne întâlnim, zic, gen“.
Explicaţiile unui lingvist
Care este şansa unor astfel de cuvinte de a persista şi a schimba limbajul curent şi cel literar? Lingvistul Alexandru Nicolae (27 de ani), student la Cambridge şi angajat al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, este mai degrabă sceptic. „Am să vă spun o anecdotă cu un mare profesor universitar român. Acesta prezisese că «hitul» englezesc nu va intra niciodată în limba română, pentru că noi îl avem pe «şlagăr». Evident, s-a înşelat. În principiu, e foarte riscant să stai pe margine şi să faci predicţii asupra limbii. Dar, gândindu-mă că astfel de cuvinte sunt nemotivate şi vagi semantic, aş fi mai înclinat să spun că vor dispărea treptat“, afirmă Nicolae. În privinţa procesului care a condus la astfel de mutaţii lingvistice, Alexandru Nicolae crede că vorbim despre un dublu proces: istoric şi sociologic.
Lingvistul Alexandru Nicolae, 27 de ani, student la Cambridge
„Limba română este o limbă minoră, deci una predispusă influenţei majore din partea altor limbi, cum este, în acest caz, engleza. Mai exact, engleza americană, pentru că, şi vă spune cineva care a petrecut destul timp în Anglia, astfel de expresii se întâlnesc extrem de rar printre britanici. Sociologic vorbind, ne referim la o pătură socială, cea mai tânără, în general, care preia astfel de cuvinte şi expresii. Poate fi şi vorba despre căutarea unei identităţi culturale, vezi cazul «hipsterilor», cum li se mai spune. Majoritatea cuvintelor amintite de dumneavoastră provind din vocabularul lor“, explică Alexandru Nicolae.
Alex Ştefănescu, critic literar: „Există un fel de sistem imunitar al oricărei limbi“
- Cândva, lui Alex Ştefănescu i-au fost adresate, de către o adevărată doamnă, următoarele cuvinte: „Bine, domnule Ştefănescu, dar să nu uitaţi să mi-o puneţi diseară!“. Era vorba despre o fotografie ce trebuia ataşată pe un e-mail, dar solicitarea l-a tulburat peste măsură pe Alex Ştefănescu. Cum a aflat mesajul ascuns din această frază şi de ce reuşeşte, deopotrivă, să zâmbească şi să se întristeze când se întâlneşte cu astfel de jocuri de cuvinte, în interviul următor, despre limbaj, generaţii şi cum se poate contamina o limbă.
- Există, în limba română, folosite în special de tineri, cuvinte care şi-au pierdut din înţelesul lor iniţial. Cum ar fi „gen“, „epic“, „frate“... Ştiu despre ce vorbiţi. Asta îmi aduce aminte de un moment când o profesoară a citit un vers de Mihai Eminescu din „Scrisoarea II“, „De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?“, şi elevii au înţeles cu totul altceva.
- Credeţi că astfel de cuvintesunt sortite să rămână doar pentru utilizarea unei anumite categorii, sau pot intra definitiv în fondul limbii?
- Eu cred aşa: există o permanentă competiţie între diverse propuneri de mărire a limbii. Şi aceste încercări de a propune alte variante şi alte înţelesuri sunt legitime. Limba are înţelepciunea ei şi armonia ei, iar oamenii pe unele le acceptă, pe altele nu. Deci noi nu trebuie să fim îngrijoraţi de aceste inovaţii excentrice, pentru că nu este sigur că ele vor fi acceptate de vorbitori. Ei primesc cu simpatie anumite expresii, iar pe altele nu. Nu este un pericol, există un fel de sistem imunitar al limbii. Iar limba română a fost mereu supusă unor influenţe. De la secolul al XVIII-lea, cu limba greacă, slavonă, apoi secolul al XIX-lea cu limba franceză, până la secolul XX cu limba engleză. Ca să nu mai spunem de argouri. Să ştiţi că până şi limbajul puşcăriaşilor a dat unele sugestii care s-au dovedit foarte inspirate. Spre exemplu, din limbajul golănesc de astăzi, mie îmi place foarte mult expresia „a dat colţul“, sugerând că a murit cineva, că practic nu se mai vede.
- Sunt însă şi cazuri în care astfel de cuvinte îşi schimbă sensul „cuminte“, original, ajungând la polul opus. E adevărat că acum nu mai poţi folosi inofensivele verbe „a pune“, „a trage“ fără să nu aibă şi alte sensuri. Şi mie mi s-a întâmplat! Am făcut odată un interviu cu o ziaristă la redacţie şi am uitat să-i aduc o fotografie. I-am spus că i-o voi trimite seara, ataşată la un e-mail. Şi la plecare mi-a zis: „Bine, domnule Alex Ştefănescu, dar să nu uitaţi să mi-o puneţi diseară!“. Şi toţi cei din redacţie au izbucnit în râs. Eu, pe atunci, eram inocent. Era prima oară când auzisem asta. Şi am oprit nişte tineri pe stradă ca să-i întreb ce înseamnă. Numai bine că am găsit nişte puşti care desenau graffiti pe stradă – ei s-au speriat, gândindu-se că vreau să-i iau de urechi. „Nu, domn’e, vreau un sfat!“, le-am zis. Au râs de mine, dar mi-au explicat pe larg expresia. Şi eu, la rândul meu, i-am ironizat: „Bine, măi, frate, dar chestia asta cu «să ţi-o pui» e jalnică“. Cum vine asta? O pui şi o laşi acolo? Trebuie să existe o mişcare!“ (râde). Asta ca să le câştig simpatia băieţilor.
- Şi le-aţi câştigat-o? Sigur că da. Dar, aş reveni puţin, acestea sunt exemple regretabile, pentru că ele fac parte din fondul principal de cuvinte şi s-au contaminat de ceva mizerabil şi e păcat. De altfel, o contaminare a cuvintelor româneşti de ceva vulgar se petrece de multă vreme. De exemplu, în limba română, cuvinte absolut nevinovate ca „vacă“ sau „iapă“ au ceva peiorativ. În alte limbi asta nu se întâmplă. Este o tendinţă spre batjocură, care nu-mi place.
- Prin urmare, putem vorbi despre un eventual rol de arbitru pe care limba şi-l va asuma, pentru a decide ce şi cât rămâne din aceste limbaje alternative?
- Cu siguranţă. Competiţia este liberă. Nu trebuie să ne alarmăm ca şi cum ar fi ceva care ne desfiinţează. Sunt încercări ale unora de a se remarca şi pe unele lumea le acceptă, iar pe altele nu. Nu e grav. Mai grav este că sunt folosite foarte puţine cuvinte din limba română. Sunt tineri care folosesc 300 de cuvinte în total, ceea ce este un regres, o sărăcire a inteligenţei lor. Doar cu aceste cuvinte nu poţi să gândeşti nuanţat.
Sursa: Adevarul
Articole din acelasi domeniu in blogul Dianei:
De ce ne simtim liberi pe internet ? | Efectul de dezinhibare online
Ce faceau oamenii inainte sa apara internetul?
Limba in citate, aforisme, maxime
„Frate, a fost epic, gen, pân-a venit spartul ăla. Faza e că era cam penal băiatu’, şi-o ardea nasol. Măcar respect pentru eveniment, a fost viu, vocalul a fost super tare, a avut atitudine.“ Astfel de aglomerări de cuvinte, aparent aleatorii, sunt folosite frecvent de către tinerii de astăzi. E posibil să nu înţelegeţi nimic din aceste propoziţii, şi nu pentru că respectivele cuvinte n-ar exista în dicţionare, ci pentru că multe dintre ele şi-au schimbat complet sensurile. Iată, epic înseamnă că e minunat, nu că exprimi cine-ştie-ce sentimente în formă de naraţiune, penal îi poţi spune unui nesuferit, nu doar unuia care-a primit o condamnare, iar o persoană care aplică un curriculum vitae nu înseamnă că-l agaţă pe perete, ci că-l trimite angajatorului. Pentru cei mai mulţi dintre tinerii sub 25 de ani, astfel de construcţii lingvistice sunt deja clişee, majoritatea persoanelor pe la 30 de ani au doar câteva dificultăţi de înţelegere, însă unui septuagenar i-ar fi dificil să se comporte natural în cazul în care ar fi samavolnic atras într-o discuţie ce are aceşti parametri. Totuşi, e acesta un limbaj în sine, e un cod, e începutul schimbării la faţă a limbii române ori sunt doar elementele constitutive ale unui limbaj argotic, deci cuvinte cărora nu trebuie să le dea atenţie decât cei care le folosesc? „Weekend Adevărul“ face o radiografie a denotaţiilor acestor cuvinte folosite în mod frecvent mai ales de către cei care au învăţat caligrafie după ce-au învăţat să folosească mouse-ul şi tastatura. E o discuţie extinsă, avem studii de caz, am vorbit cu lingvişti, profesori, literaţi şi cu artişti. Acest text introductiv are însă doar 1.698 caractere. Adică semne grafice.
Trei tinere intră într-o cafenea. Se cunoaşte că au plecat de la ultima oră de liceu, nu doar pentru că o spun ele, ci după cum îşi afişează nonşalant eşarfele care le-acoperă gâtul, dar nu decolteul, după cum păşesc nestingherite de tocurile înalte şi după blugii care, dacă nu o să crape subit la prima mişcare, cu siguranţă le vor mărita fortuit. Trei tinere se aşază la o masă într-o cafenea. Se cunoaşte că nu mai au niciun stres nu doar pentru că o spun ele, ci după cum îşi aruncă genţuţele cu o neglijenţă studiată, după cum comandă, cu o seducătoare mişcare din deget şi din sprâncene, un suc fără calorii şi după ţigările subţiri pe care le fumează. Trei tinere încep să vorbească la o masă, într-o cafenea. Se cunoaşte că nu fac parte din lumea asta, nu doar pentru că o spun ele, ci după felul în care o spun. Dacă n-ai găsi un dicţionar în pagina următoare, mai că nu le-ai înţelege.
Tânăra1: Fată, mă doare capul de-azi-dimineaţă, fată, înţelegi?
Tănăra1: Aş lua o pastilă, merge dac-am băut aseară?
Tânăra2: Da’ ce-are? C-a fost aseară. Da’ ai şi fumat?
Tânăra1: Am tras un pic, gen, da’ oricum era prea haos (n.r. – agitaţie), n-am stat mult.
Tânăra3: A venit şi Grasu’, fată?
Tânăra1: Da, eşti nebună?! Chiar a fost miez (n.r. – foarte bine) până să vină. Adevărat, adevărat (n.r. – foarte, foarte bine). A ***ut (n.r. – a compromis dispoziţia tuturor) toată seară.
Tânăra3: Ce dracu-a mai făcut acuma?
Tânăra1: Ştii cum e, a-nceput iar cu ale lui. Bălan (n.r. – neiniţiat). S-a luat şi de Coxi.
Tânăra2: Nu cred! Tânăra1: Serios!
Tânăra3: Să mori tu?
Tânăra1: Da, mă!
Tânăra2: Păi, şi ea?
Tânăra1: L-a chemat pe Bulgaru’, da’ a plecat pân-a venit.
Tânăra2: A avut noroc ţăranu’. [...]
Tânăra1: Auzi, fată, tu ţi-ai pus meditaţii pentru Bac?
Tânăra3: Mi-a aranjat mama cu o profă de mate de la „Vianu“, da’ e cam babă, e de-aia de-ţi cere caietu’, mă, eşti nebună? Scrii de-nnebuneşti. Să mă ia dracu’, pân-acu’ n-am fost.
Tânăra1: Da’ te ia de la început?
Tânăra3: De la integrale. Şi cică stă numai cu gura pe tine.
Tânăra1: Eu mai m-am gândit şi cred că nu fac la mate. Ştiu de 7. Şi ghici cine stă în spatele meu?
Tânăra3: La Bac? Păi ce, ştii de-acum), Geez (n.r – argoul american, provine de la „Jesus!“)!
Tânăra1: Păi pe Calu’ îl cheamă ca pe mine, mă. Da-l cheamă Vali şi cre’ că-l pun în spate, nu? Dă-l în pana mea de penal, oricum mă stălkuieşte (n.r. – e atent la fiecare actualizare de status pe care o fac) pe Facebook.
Tânăra3: Ce proastă eşti, ce-ai cu el?
„Generaţia elevilor mei fixează limba“ Iulia Pop, profesoară de limba română la unul dintre cele mai bune licee din Capitală, Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, spune că limbajul pe care elevii îl folosesc este mai puţin corect din cauza împrumuturilor abuzive din limba engleză. „Un lucru pe care l-am remarcat clar este că mulţi dintre elevi nu mai ştiu cuvinte din limba neaoşă şi, mai degrabă, învaţă foarte repede neologismele. Sunt surprinsă să constat că nu cunosc cuvinte care generaţiei mele, dar şi generaţiilor mai tinere ne sunt familiare“, explică Iulia Pop. Deşi spune că, de regulă, elevii se cenzurează în faţa cadrului didactic, mai ales dacă predă limba română, există destule situaţii în care transformarea limbajului lor este vizibilă: „Am fost la o competiţie de dezbateri, unde, vorbind liber, se mai foloseau cuvinte traduse mot-a-mot din limba engleză, cuvinte pe care le-au îndepărtat de sens.
«A aplica» este un cuvânt nou pe care ei îi folosesc cu sensul de «a trimite» curriculumul, hârtiile pentru a obţine o diplomă“. Totuşi, profesoara nuanţează: „Copiii noştri sunt, în general, cultivaţi şi e complicat să punem eticheta tinerilor după ai noştri, aşa cum nici pe ai noştri nu putem pune eticheta după alţii. Ar fi nedrept“. Iulia Pop nu e alarmată schimbările din limbajul tinerilor. Ba chiar le consideră naturale, pentru că limba română este „vie“. „Şi în perioada paşoptistă erau scandalizaţi oamenii că se vorbeşte nefiresc pentru perioada cu pricina. Până la urmă, generaţia elevilor mei fixează limba, nu noi, indiferent că suntem filologi sau academicieni.“
Îndrumar de comunicare modernă
Vă prezentăm o selecţie generoasă a unora dintre cele mai des folosite cuvinte în nouvorb a generaţiei Y. Un îndrumar de comunicare util pentru cei care ar putea să fie răvăşiţi de sentimente contradictorii atunci când cineva li se adresează cu interjecţia „Frate!“ ori pentru cei care ar putea fi surprinşi la auzul unei propoziţii precum „E foarte tare tricoul ăsta, e urban, aşa, gen“.
Epic, -ă, adj.: grozav, deosebit, special, demn de povestit. E folosit în construcţii precum „Să-l fi văzut, reacţia lui a fost epică“ sau „A fost un eveniment epic“ pentru a sublinia caracterul irepetabil al unei manifestări. Nu are grad de comparaţie pentru că exprimă o însuşire absolută.
Gen, adv. de întărire: la urma urmei, mai bine zis, în definitiv, cu alte cuvinte, va să zică. Se foloseşte în vorbirea curentă pentru a substitui punctul, ca semn de punctuaţie, deci pentru a marca finalul unei propoziţii: „Am fost la un eveniment epic, gen“. De asemenea, poate substitui adverbul „ca“, folosit într-o comparaţie: „Am fost la un eveniment gen protest, aşa“.
Urban, adv.: termen umbrelă care cuprinde elemente specifice ale stilului vestimentar, ale preferinţelor muzicale şi de comportament. Este în strânsă legătură cu anumite subculturi. E folosit în expresii ca „A fost un eveniment urban“ cu scopul de a prezenta succint natura sau rezultatul unei acţiuni.
Tare, adj.: bun, frumos, blând, cumsecade, valoros, avantajos, productiv, rentabil, straşnic, gustos etc. În general, orice se află în conformitate cu preferinţele vorbitorului. De regulă, este preferată forma de superlativ: „A fost un eveniment urban foarte tare“.
Vocal, -istă, subst.: solistul unei formaţii de muzică. Este rezultatul frumoasei simbioze dintre românescul „vocalist“ şi englezescul „vocal“, cuvinte care au acelaşi înţeles. Pentru o mai mare cursivitate a vorbirii, particula „ist“ a fost înlăturată.
Pace, interj.: salut, salutare, servus, complimente, plecăciune. Exclamaţie de respect, onoare şi admiraţie, care accentuează apartenenţa la o subcultură de natură „urbană“.
Fază, -e, subst.: 1. Reacţie negativă, reprobabilă, într-un context deplasat: „De ce faci faze?“. 2. Întâmplare: „Hai să-ţi povestesc ce fază tare a fost la evenimentul de sâmbătă“. 3. Chestiune, chestie: „Faza e că trebuie să plecăm“. Din aceeaşi categorie fac parte cuvintele „treabă“ şi „chestie“.
Viu, -e, adj.: 1. destins, animat, pasionat, reactiv. E folosit pentru a caracteriza comportamentul unei persoane: „E un om viu“. 2. Înfocat, înflăcărat, înfierbântat. Este folosit cu preponderenţă de către „vocalul“ unei formaţii care se adresează ascultătorilor, cu scopul de a-i stimula sau de a-i face să conştientizeze plăcerea nebună cu care-l ascultă: „Sunteţi vii?“.
Respect, interj.: exclamaţie de aprobare, de laudă sau de apreciere, bravo!, bine!, excelent!
Cult, adj.: de nişă, care este foarte bine cunoscut în rândul unei categorii mici de persoane familiarizate cu genul respectiv de manifestare, care este unanim acceptat ca fiind valoros. Expresii precum „«Weekend Adevărul» este un ziar-cult“ se pot referi atât la aria de răspândire, cât şi la aprecierea cititorilor, ambele fiind însemnate.
Penal, -e, adj.: penibil, ridicol, indezirabil, jenant, neplăcut.
Iconic, -e, adj.: simbol, emblemă, binecunoscut şi apreciat de o categorie mare de persoane. „Printre cântăreţii iconici ai anului 2013 se numără Lady Gaga şi Justin Bieber.“
Caracter, -e, subst.: Personaj dintr-un joc video: „Am plus 10 la viaţă cu caracterul ăsta“.
Atitudine, -i, subst.: comportament tenace, stăruitor, locvace, dispus să-şi susţină riguros punctul de vedere şi argumentele personale pentru a câştiga o dezbatere. Deşi cuvântul „atitudine“ avea doar sensul de „comportament“, fără vreo valenţă pozitivă, în expresii precum „Îmi place că ai atitudine“, este folosit pentru a sublinia întocmai această însuşire.
Focusa, vb., reflexiv, intranzitiv: a se concentra, a-şi canaliza energia pentru a duce la îndeplinire un scop anume. „Mă voi focusa mai mult pe evenimentul ăsta.“
Panică, -i subst.: îngrijorare, frământare, zbucium. Dacă sensul clasic al cuvântului se referea la o spaimă violentă, în accepţiunea recentă, acesta a fost îndulcit, definind, mai degrabă, o formă de agitaţie, de nelinişte. Expresia „Nu e panică, suntem bine“ e menită să-l liniştească pe interlocutor.
Frate, -i, subst.: 1. prieten, amic: „Fratele meu, tu eşti băiat, dacă se ia cineva de tine să vii la mine!“. (reg.) Din aceeaşi categorie face parte cuvântul „văr“. 2. (interj.) Bă, mă, măi. Adresarea marchează un raport de egalitate între vorbitori: „Hai, frate, că oameni suntem“. Din aceeaşi categorie fac parte cuvintele „prietene“ şi „fată“.
Arde, vb., intranzitiv: a petrece timpul într-un anumit mod, într-un anumit loc, înconjurat de un anturaj anume. Spre exemplu, „A o arde aiurea“ presupune a avea o atitudine deplasată faţă de anumite persoane ori a fi nepăsător, dezinteresat, faţă de problemele lor. Adeseori, este folosit cu forma sa reflexivă: „Pe unde ţi-o arzi?“ sau „Ce nasol ţi-ai ars-o aseară“.
Marfă, adj.: tare, blană, maxim.
Spart, -ţi, adj.: Comportament cauzat fie de consumul de alcool, fie de uzul drogurilor uşoare, de risc scăzut, sau comportament similar. Lent, incoerent, absurd. Este folosit cu scopul de a demonstra cantitatea mare de alcool/droguri şi efectul pe care aceasta îl are asupra consumatorului. Exemple: „Am băut până m-am spart aseară.“ „Băiatul ăsta umblă numai spart! Cum a ajuns „epicul“ din manualele şcolare pe limbile tinerilor
În ianuarie 2012, jurnalistul Cristian Tudor Popescu publica un editorial intitulat „Te iubesc – gen. Epic“. La finalul acestuia, după ce enumera cu nedumerire câteva dintre cuvintele folosite de tinerii de azi, încercând să le identifice adevăratele sensuri, CTP concluziona: „Deci, mai întâi, tânărul de azi foloseşte «gen» pentru a refuza vieţii orice şansă de a ieşi din producţia de serie a timpului, după care zice «epic», încercând contrariul, adică să rupă o bucată de viaţă şi s-o ridice la pătrat. Tot Eminescu: «Să smulg un sunet din trecutul vieţii / Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri...». Alăturarea genului de epic, în argoul juvenil, dincolo de manualul de limbă şi literatură română, poate să însemne că sub blazarea, sub nepăsarea pe care o afişează, tânjesc să fie eroi într-o epopee pe care nu le-o oferă nimeni.“
Un pahar, spunea filosoful austriac Ludwig Wittegenstein, se numeşte aşa pentru că noi, cei care am decis să-i spunem aşa, am ales această variantă, ca fiind cea mai potrivită pentru a-l denomina. Cu alte cuvinte, limbajul este, în primul rând, un produs social. Dăm nume obiectelor, schimbăm sensurile cuvintelor din raţiuni pur sociale. Ideea potrivit căreia limbajul este cumva separat realităţii, că e un mijloc de corespondenţă între noi şi lumea din jur, este falsă, spunea Wittgenstein.
O nevoie socială
Potrivit acestuia, ar trebui, mai degrabă, să concepem vorbirea unei limbi ca o parte a unei activităţi, ca „o formă de viaţă“. Iată această întâlnire neaşteptată şi fascinantă deopotrivă, peste meserii, vocaţii şi timpuri, dintre un ziarist român şi un filosof austriac, fiecare pasionat, în felul tău, de răspunsul la aceeaşi întrebare: care este substratul social, viaţa ce pulsează, din spatele inventării şi folosirii unui cuvânt? Cât schimbă viaţa limbajul pe care-l utilizăm zi de zi?
Mult, ar fi răspunsul la această întrebare, în varianta sociologului clujean Sebastian Cristescu. „Tinerii aceştia preiau în limbaj o bună parte din viaţa lor, ce văd, lucrurile pe care le consideră importante, relevante în activitatea de zi cu zi. Poate că noi, ceilalţi, putem vedea vorbirea asta ca un fel de limbaj codat, dar pentru ei este cu totul altceva. Orice generaţie şi clasă socială are nevoie de un limbaj prin care să se autodefinească cultural. Astfel transmit mesajul către ceilalţi, exteriorii, intruşii în lumea lor. Uneori, poate fi şi o formă de dispreţ pentru cei din afară“, explică sociologul.
Limitele acestui mod de a vorbi sunt foarte dificil de cuantificat. Limbajul este maleabil, „un organism viu“, cum suntem învăţaţi la şcoală, deci permite astfel de permutări şi transformări radicale peste noapte şi în forme dificil de anticipat. „Singurul pericol legat de acest limbaj ţine de pierderea treptată a sensului. Or, asta se poate face în două etape. În primul rând ar fi vorba despre pierderea sensului prin schimbări dese ale înţelesului cu care majoritatea oamenilor foloseau cuvântul respectiv.
O a doua etapă, ceva mai dificilă, şi pe care o putem vedea cu toţii în modul în care tinerii vorbesc astăzi, ţine de folosirea aproape exclusivă a unor astfel de cuvinte în vorbirea curentă. Dacă o persoană va vorbi numai în cuvinte cu sensuri revendicate de o anumită generaţie sau categorie socială, celălalt, intrusul, va pierde treptat orice conexiune cu lumea respectivă. Un astfel de exemplu îl puteţi vedea în limbajul clasei muncitoare din nordul Angliei, zona Birmingham, sau în vorbirea curentă a clasei muncitoare londoneze, aşa-numitul cockney. Practic, este limba engleză, dar numărul de cuvinte noi, jocuri şi sensuri diferite o transformă într-un limbaj nou“, ne-a explicat Sebastian Cristescu.
„S-o ardem“ pe valenţe literare
„Locul în care m-am aşezat mi se părea perfect. Gusti ar fi trebuit să facă un efort prea mare ca să mă bage în seamă. Eram prea aproape de el. Un tip atât de vocal are nevoie de spaţiu ca să se desfăşoare. (…) A fost în ziua aia când m-am dus să semnez contractul. Trebuia să ajung la ei la birou la prima oră. Şi cu o seară înainte mă cam spărsesem. Nu înţelegeam nimic când am ajuns… Era un tip care mi-a cerut buletinul. Mi l-a luat şi i l-a dat unei tipe care l-a trecut într-un registru sau ceva de genu.“
Fragmentul anterior face parte din textul „Golden Retriever“, scris de Andrei Doşa, considerat unul dintre cei mai talentaţi şi promiţători tineri poeţi. Doşa este unul dintre scriitorii în creaţia cărora coexistă, în deplină armonie, cum se zice, vechiul şi noul limbaj poetic. „Ţi-am povestit ce trip am avut când a venit Teo cu ideea să-i cumpărăm un pui de golden retriever de ziua lui?“, scrie Doşa într-un alt loc, deschizând o nouă zonă de discuţii asupra noului limbaj utilizat: înscrierea acestuia pe hârtie, consemnarea, transformarea oralităţii într-un vector de scriitură, cu valoare literară.
Cazul lui Andrei Doşa este departe de a fi unul singular. Dan Sociu, unul dintre cei mai premiaţi tineri scriitori ai ultimilor ani, scria, în urmă cu ceva timp, un poem cu titlu de alcool dublu distilat, care se termina astfel: „Să-mi adun destul curaj / cât să ies din buda autogării / şi să-i zâmbesc unui şofer: / adevărat îţi spun ţie, frate / astăzi vei trece cu mine prin Hlipiceni.“ Noua poezie şi proză preia şi foloseşte intensiv cuvinte ce păreau rezervate, până de curând, discuţiilor mai degrabă periferice, întâlnirilor de sâmbătă seara de la club sau dialogurilor de cartier. În noua literatură română, metaforele şi epitetele clasice coexistă fericit cu „s-o ardem“, „e un tip viu“, „erai epică“ sau „să ne întâlnim, zic, gen“.
Explicaţiile unui lingvist
Care este şansa unor astfel de cuvinte de a persista şi a schimba limbajul curent şi cel literar? Lingvistul Alexandru Nicolae (27 de ani), student la Cambridge şi angajat al Institutului de Lingvistică al Academiei Române, este mai degrabă sceptic. „Am să vă spun o anecdotă cu un mare profesor universitar român. Acesta prezisese că «hitul» englezesc nu va intra niciodată în limba română, pentru că noi îl avem pe «şlagăr». Evident, s-a înşelat. În principiu, e foarte riscant să stai pe margine şi să faci predicţii asupra limbii. Dar, gândindu-mă că astfel de cuvinte sunt nemotivate şi vagi semantic, aş fi mai înclinat să spun că vor dispărea treptat“, afirmă Nicolae. În privinţa procesului care a condus la astfel de mutaţii lingvistice, Alexandru Nicolae crede că vorbim despre un dublu proces: istoric şi sociologic.
Lingvistul Alexandru Nicolae, 27 de ani, student la Cambridge
„Limba română este o limbă minoră, deci una predispusă influenţei majore din partea altor limbi, cum este, în acest caz, engleza. Mai exact, engleza americană, pentru că, şi vă spune cineva care a petrecut destul timp în Anglia, astfel de expresii se întâlnesc extrem de rar printre britanici. Sociologic vorbind, ne referim la o pătură socială, cea mai tânără, în general, care preia astfel de cuvinte şi expresii. Poate fi şi vorba despre căutarea unei identităţi culturale, vezi cazul «hipsterilor», cum li se mai spune. Majoritatea cuvintelor amintite de dumneavoastră provind din vocabularul lor“, explică Alexandru Nicolae.
Alex Ştefănescu, critic literar: „Există un fel de sistem imunitar al oricărei limbi“
- Cândva, lui Alex Ştefănescu i-au fost adresate, de către o adevărată doamnă, următoarele cuvinte: „Bine, domnule Ştefănescu, dar să nu uitaţi să mi-o puneţi diseară!“. Era vorba despre o fotografie ce trebuia ataşată pe un e-mail, dar solicitarea l-a tulburat peste măsură pe Alex Ştefănescu. Cum a aflat mesajul ascuns din această frază şi de ce reuşeşte, deopotrivă, să zâmbească şi să se întristeze când se întâlneşte cu astfel de jocuri de cuvinte, în interviul următor, despre limbaj, generaţii şi cum se poate contamina o limbă.
- Există, în limba română, folosite în special de tineri, cuvinte care şi-au pierdut din înţelesul lor iniţial. Cum ar fi „gen“, „epic“, „frate“... Ştiu despre ce vorbiţi. Asta îmi aduce aminte de un moment când o profesoară a citit un vers de Mihai Eminescu din „Scrisoarea II“, „De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?“, şi elevii au înţeles cu totul altceva.
- Credeţi că astfel de cuvintesunt sortite să rămână doar pentru utilizarea unei anumite categorii, sau pot intra definitiv în fondul limbii?
- Eu cred aşa: există o permanentă competiţie între diverse propuneri de mărire a limbii. Şi aceste încercări de a propune alte variante şi alte înţelesuri sunt legitime. Limba are înţelepciunea ei şi armonia ei, iar oamenii pe unele le acceptă, pe altele nu. Deci noi nu trebuie să fim îngrijoraţi de aceste inovaţii excentrice, pentru că nu este sigur că ele vor fi acceptate de vorbitori. Ei primesc cu simpatie anumite expresii, iar pe altele nu. Nu este un pericol, există un fel de sistem imunitar al limbii. Iar limba română a fost mereu supusă unor influenţe. De la secolul al XVIII-lea, cu limba greacă, slavonă, apoi secolul al XIX-lea cu limba franceză, până la secolul XX cu limba engleză. Ca să nu mai spunem de argouri. Să ştiţi că până şi limbajul puşcăriaşilor a dat unele sugestii care s-au dovedit foarte inspirate. Spre exemplu, din limbajul golănesc de astăzi, mie îmi place foarte mult expresia „a dat colţul“, sugerând că a murit cineva, că practic nu se mai vede.
- Sunt însă şi cazuri în care astfel de cuvinte îşi schimbă sensul „cuminte“, original, ajungând la polul opus. E adevărat că acum nu mai poţi folosi inofensivele verbe „a pune“, „a trage“ fără să nu aibă şi alte sensuri. Şi mie mi s-a întâmplat! Am făcut odată un interviu cu o ziaristă la redacţie şi am uitat să-i aduc o fotografie. I-am spus că i-o voi trimite seara, ataşată la un e-mail. Şi la plecare mi-a zis: „Bine, domnule Alex Ştefănescu, dar să nu uitaţi să mi-o puneţi diseară!“. Şi toţi cei din redacţie au izbucnit în râs. Eu, pe atunci, eram inocent. Era prima oară când auzisem asta. Şi am oprit nişte tineri pe stradă ca să-i întreb ce înseamnă. Numai bine că am găsit nişte puşti care desenau graffiti pe stradă – ei s-au speriat, gândindu-se că vreau să-i iau de urechi. „Nu, domn’e, vreau un sfat!“, le-am zis. Au râs de mine, dar mi-au explicat pe larg expresia. Şi eu, la rândul meu, i-am ironizat: „Bine, măi, frate, dar chestia asta cu «să ţi-o pui» e jalnică“. Cum vine asta? O pui şi o laşi acolo? Trebuie să existe o mişcare!“ (râde). Asta ca să le câştig simpatia băieţilor.
- Şi le-aţi câştigat-o? Sigur că da. Dar, aş reveni puţin, acestea sunt exemple regretabile, pentru că ele fac parte din fondul principal de cuvinte şi s-au contaminat de ceva mizerabil şi e păcat. De altfel, o contaminare a cuvintelor româneşti de ceva vulgar se petrece de multă vreme. De exemplu, în limba română, cuvinte absolut nevinovate ca „vacă“ sau „iapă“ au ceva peiorativ. În alte limbi asta nu se întâmplă. Este o tendinţă spre batjocură, care nu-mi place.
- Prin urmare, putem vorbi despre un eventual rol de arbitru pe care limba şi-l va asuma, pentru a decide ce şi cât rămâne din aceste limbaje alternative?
- Cu siguranţă. Competiţia este liberă. Nu trebuie să ne alarmăm ca şi cum ar fi ceva care ne desfiinţează. Sunt încercări ale unora de a se remarca şi pe unele lumea le acceptă, iar pe altele nu. Nu e grav. Mai grav este că sunt folosite foarte puţine cuvinte din limba română. Sunt tineri care folosesc 300 de cuvinte în total, ceea ce este un regres, o sărăcire a inteligenţei lor. Doar cu aceste cuvinte nu poţi să gândeşti nuanţat.
Sursa: Adevarul
Articole din acelasi domeniu in blogul Dianei:
De ce ne simtim liberi pe internet ? | Efectul de dezinhibare online
Ce faceau oamenii inainte sa apara internetul?
Limba in citate, aforisme, maxime
Limba romana strambata cu jargoanele noii generatii
Reviewed by Diana Popescu
on
octombrie 26, 2013
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
octombrie 26, 2013
Rating:
Postări
Niciun comentariu: