Povestea care mai bine nu mai era | Poveste adevarata

"Iată o istorisire care începe, ca toate de mai inaintea ei, cu "A fost odată...",  dar care va avea pe undeva pe parcurs pe "mai bine nu mai era...".
Ce vei face cu ea, cititorule, asta rămâne să decizi chiar tu.
A fost odată, după anii unora multi, și ai altora putini, căci timpul vindecă, dar și reține în amintire, o prietenie între un băiat și o fată.
Pentru a respecta adevărul istoric, îl vom contrazice pe Bogdan Stoica în buruienoasele afirmații ale domniei sale și vom spune că, uneori, arareori poate, un băiat și o fată pot fi prieteni buni.
O relație sinceră, copilărească și inofensivă precum și vârsta protagoniștilor noștri. Plecăm la drumul narațiunii cu vârsta celor 17 ani la care ajunseseră cei doi. Cum să înțelegem noi insolitul relației de a petrece ore multe peste zi la școală, la lecțiile de după și la plimbări îndelungate prin parc curmate doar de orele impuse parental ambilor?

O vom înțelege ca atare: un lucru rar și care va schimba viețile celor doi în feluri nebănuite încă. 
Ați vorbit vreodată unui străin mai sincer decât vouă înșivă? 
Ați ascultat vreodată un străin vibrând la fiecare emoție la care el sieși-își vibra? 
Ați plâns pentru și cu el când nu-și putea înfrâna reflexul lacrimar? 
A făcut el oare asa ceva pentru voi? 

Dacă da, atunci și pentru voi s-au decis a fi scrise aceste rânduri.
Într-una din zilele ce nu anunțau ce va să fie, fata noastră prinse drag de un băiat. 
Și cum, dumnealor băieții s-or născut c-un pragmatism mai-de-ți vine să te-ntrebi de la care înger sau ghiavol 
vine,...și băiatul nostru o zâmbit cucernic crudei făpturi de peste stradă și așa a început totul. 

Zâmbete cu șugubeață ferire a privirii, primii pași spre el, primul 'bună!' iar zilele ce-au urmat au adus multe în ritualul cu atâta farmec al atracției de început. 
Mintea fetei noastre fusese stoarsă din cale afară de rațiunea ce i-o atribuie povestitorul vostru și înlocuită cu o fierbințeală ce nu-i mai învăluise nicicând trupul frumos.

Să nu-l lăsăm prea-n urmă pe primul dintre băieții noștri și să ne întoarcem la el spunând că nu văzuse cu ochi buni, din prima clipă pe celălalt urmaș al lui Adam. 
Făcând vorbire despre aceasta fetei înnamorate, uimirea și debusolarea luaseră loc în el când ea i-a zâmbit neîncrezătoare și i-a cerut să n-o mai dădăceasca precum preabuna ei mamă ce-mpărtășea, fără să știe, temerile celui dintâi. 

Oare cum e cu putință ca interminabilele lor ore de prietenie să fi devenit pasagere minute și acelea cu mină rece a amicilor cu care te vezi doar pt. că nu le poți ocoli încrucișarea potecilor...?

O seară de sâmbătă este aceea în care ne amintim previziunea de început "mai bine nu mai era...". Cum personajele noastre populau un timp al discotecilor și al primelor chiștoace aprinse trecute din mână-n mână într-o complicitate ce ne trezește zâmbet, vom continua spunând că: la capătul unei asemenea seri de tinerețe, zbânțuială și multă-multă voie bună, băiatul cel sucitor de minți îi spuse fetei că vrea s-o invite la o plimbare, numai ei doi, într-un întârziat de Mai ce-și scutura încă ultimele florile de cireș.

'Nimic mai candid', probabil gândise visătoatea din ea când dăduse zâmbitor din cap sărutându-l cu veselie. În clipa când ei doi aveau să iasă pe ușă, prin vacarmul adolescentin al nopții, întâiul nostru băiat, stătea sprijinit de un perete privindu-și prietena dragă, devenită o străină, cum pleacă fără o privire măcar. Și se puse la o masă mai de colț și tăcere a fost în gândurile sale pentru restul nopții.
La distanță de numai un ceas de la aceste fapte, fata își auzi cuceritorul, oprit la banca din fața blocului "Hai să urcăm te rog să mă schimb și apoi mergem în parc să vedem lebedele noaptea". 

Pași iuți pe scări, râsete înfundate în liniștea imobilului și iată-i intrați înăuntru. La timp, ne spune trista întâmplare, și-a-ntors fata privirea spre frumoasa statuetă de pe hol cât să nu vadă de neînțeles și muta mișcare a mâinii care răsucea cheia în ușă ș-o dosea incriminant în buzunar.....
Ca un trăsnet au căzut asupra sufletului tânăr cuvintele: "În sfârșit! Ia zi, ce-mi dai și mie?!" și inima i-a luat la goană, când mâna lui descheie primul nasture la jeansi într-un gest ce nu prevestea nimic bun... 

Gâtuită de șocul ce-i refuza respirația, se dădu instinctiv înapoi doi pași dar în același moment realiză că distanța între ei e atât de mică iar disperarea se instală pe negândite. 
"Așa ceva nu se poate...!! Ce se-ntâmplă, Doamne?!" descrise mintea ei cercuri concentrice de gânduri lăuntrice invadând-o cu tremur necontrolat în trupul firav. Era atât de singură, se simțea atât de lipsită de apărare...!!!

Violența gestului lui o trezi din pareza emotivă: prin ușa întredeshisă a băii trecu fără să simtă, împinsă de mâna grea ce se sprijinise nerușinat pe pieptul ei și se opri când călcâiele întâmpinară protestul căzii din spatele ei. Izbucni în lacrimi, iar gâtul o ascultă și slobozi un țipăt de propriile timpane păreau c-o dor în reverberația îngustă a camerei. Ca de nicăieri, palma îi strivi obrazul, într-o înfloritură de capilare sparte, ce vor fi, o vreme, martorul mut al zilei de astăzi... 

Se prăvăli în cadă, morman de spaimă, iar orbitele păreau a nu mai cuprinde ochii mari ce amenințau să le părăsească la vederea mizerabilului ce-și dezvelise bărbăția hidoasă în fața ei! Ceafa-i agățase, în cădere, marginea căzii, dar nici n-a mai simțit-o. Prăvălită în hăul acela alb, se trezi bruscată de un jet puternic. Biata făptură...doar amorțeala trupului a ferit-o de a îngheța în primele clipe când apa izvorâtă din dușul de pe perete începu să-i pătrundă țesătura hainelor.... Atunci când simțurile i se dezmeticiră, jetul își mai temperase răceala.

Undeva, departe, o ușă se închise iar lângă ea, hăul se umplu cu încă un trup...Înnebunitorul gând "se întâmplă...!" puse stăpânire pe ea atunci când mâinile lui, înfipte în reverele cămășii albe descheiată la doar un nasture, o despicară furibund până jos iar auzul ei prinse zgomotul unui nasture rostogolit la picioarele ei.
Trebuia să lupte!!!! 

Preț de câteva secunde speranța îi deschise aripi, câteva clipe numai, iar mâinile câteva iuți mișcări de a îndepărta mâinile lui de pe pieptul ei, căci încă o palmă căzu cu putere și lacrimile îi podidiră și mai rău obrajii violentați.

Aici, permite cititorule să oprim luxul de cuvinte, chiar și numai pentu că cel ce-a dispus la aceste rânduri nu știe să existe cuvinte gândite de mintea umană în lucide demersuri pentru a descrie zăpăcitoare momente ca acesta aici, de față...

Vom spune, ghidați numai de impulsul adevărului, că urletele au urmat-o o vreme, geamătele înfundate o alta, iar abandonul nebuniei a fost ce le-a succedat. Peste toate, plânset ce i-a uscat trupul surghiunit brutal din normalitate. 

Timp? 

Timp nu va fi știut niciodată cât a trecut și nici câte umilințe, interzise minții ei de copil, a trebuit să îndure... 

Un singur lucru ne cere să știm: timpul...timpul nu era să-și piardă un dar al feminității pe care visase, nevinovat, să-l ofere cu adevărat cuiva special pentru întâi dată.....!!!!!
Când rațiunea s-a întors în trupul istovit și barbarizat, zorii mijeau. 

Abandonată pe fonta rece a auzit lătratul gutural ce-i întrerupe leșinul: " Îmbracă-te!", iar textura unui tricou ce nu-l recunoștea i se opri pe piele. Nu putea articula gânduri, doar mișcări automatice și, revenind îmbrăcată, în grabă, se ridică. 
"Știi cine e taică-meu, dacă spui ceva, vin și te tai în fața lu' mă-ta și mie n-are ce-mi face nimeni!! Bagă la cap asta!"

Părăsi apartamentul agățându-și în treacă sandalele. O durea tot trupul, schimonosit sub povara pașilor...!! Simțea că se sparge la fiecare pas și, instinctiv, își proteja cu palma dreaptă acea parte a trupului pe care nimeni nu i-o putuse proteja în ultimele ore... 

Afară, ziua își grăbește venirea. În ea, încă noapte.

Vom fi crezut cu toții, ajunși aici, că noaptea din inima ei va fi veșnică. Va fi, fără îndoială, dar, uneori, chiar și-n cea mai hâdă noapte, răsare luna. Iar nevretnicul vostru povestitor vă va istorisi în cele ce urmează cum întâmplarea aceasta va aduce noapte întunecoasă și-n încă două alte suflete.

Să fi trecut, cu voia Domnului, două-dacă nu chiar trei săptămâni, până circumstanțialul să fi dat providența de a se nimeri singuri eroii noștrii de început: într-o după-amiază a Cireșarului, pe când o neînțeleasă pribegie îi aduse pe aleile aceluiași parc. 

O bancă le pricinui răgazul primelor vorbe. 

Atunci, fata a cedat incapabilității de control și, plângând în palme, i-a povestit tot.

Demența!! Vom înțelege numai aflând firea vulcanică a băiatului și neuitând afecțiunea de nedescris, la care făceam referire la început, ce i-o purta fetei - acestea două la un loc, vor da măsura demenței tânărului lovit în minte și-n suflet de vorbele ei, asemeni ritmului năcitor de care e capabil un sfânt călugăr când bate toaca. Unghiile i se înfingeau în podul palmei, aduse de încleștarea necontrolată a pumnilor. În fața ochilor, retina suprapunea realității parcului imaginile povestirii ei, iar trupul i se convulsiona într-un nefiresc continuu spasm; iar noaptea începu să se lase peste tăcerea orelor.

Acolo, într-un parc dintr-o urbe oarecare, o fetiță, obligată cu sadism să devină femeie, se cuibărise cu totul trupul la pieptul ce-și lăsase brațele s-o cuprindă toată într-o îngemănare a dorinței de protecție și milei. La pieptului unui băiat, pe care întâmplările ce-au fost și vor urma, îl vor aduce la bărbăție.

Întâmplarea, și numai ea, a făcut ca băiatul nostru să fie din aceia fortuiți, fără sieși merit, de soartă: familie "bună", ceva doldora cufere în visterie și clădeală bună a trupului. Și tot ea, întâmplarea, ne spune, cum pușcăriașii, sau pușcăriabili, își vând mercenarele servicii pe gologani. Grei.

Într-o seară, urâtul de mai devreme venea spre casă. Undeva, pe o uliță urbană, șase oameni îi pândeau pașii complotând clipa de a se năpusti asupra-i. Sub pavăza întunericului, un pumn a căzut greu și, sub el, corpul diform de morală. 

Azvârlit într-o trăsură (mai puțin alegorică decât boemele trăsurici, ce-i drept) și cu alta pe urma ei, cu felinarele stinse, luă drumul spre neprevăzut. Da, neprevăzut; doar el însuși excelase în asta mai deunăzi...

În pustietatea inumană a pădurii, căzu lângă buturuga ce i se pregătise. Când ridică speriat fruntea, sub ochii lui, două ciubote negre stăteau nemișcate. Un glas înfundat de baticul ce-i ștrangula tonalitatea naturală, veni de deasupra: "În sfârșit! Ia zi, ce-mi dai și mie?!"

"Rămâi treaz, nu vrei să pierzi ce urmează."

Un oftat panicat i se prelinse pe buze iar respirația sacadată brusc trăda frica. Primele rugăminți cu ochii-n pământ și arcul descris prin aer de mâna ce atinge, implorând milă, vârful ciubotelor negre. 

Milă...! Avea să fie singurul lucru pe care nu l-a primi în noaptea asta! La fel de lipsite de identitate precum veniseră, ciubotele se retraseră. 

În locul lor, în cerc, perechi de picioare îl înconjurau.Mâinile fură legate cu o curea, din aceea de piele care ustură prin strânsoare încheieturile aduse la spate.

O zvâcnire haotică de fugă. Un pumn îl aduce de unde plecase. Buturuga îl primește sprijinit cu pieptul de ea iar căpățâna îi atârnă într-o ghilotinantă poziție. Undeva, aproape, niște brațe vânjoase îl încleștează iar monturile unor noduroși și iuți pumni ca să-și răsfire genunchii, îl obligă la supunere. Într-un ritual mizer, primii nasturi se desfac...de s-ar fi rupt vreunul din ața încrucișată, ar fi auzit nefericitul în minte zgomotul acelui nasture rostogolit pe fontă.....??

Pe rând, preț de multe fracții ale unei ore, cinci namile l-au prihănit.Urlete lui și ochii beliți de demență, erau mărturiile mute-n depărare ale restabilirii dreptății. Atâta câtă îi fusese la îndemână celui ce asista pasiv la câțiva pași de ciubote distanță la grotescul proces. 

Băiatul nostru.

Se spune că, la sfârșit, când chicotele satisfăcute ale namilelor abrutizate au încetat, s-ar fi apropiat de mormanul de distrus viitor, desfăcând chinga mâinilor legate.

"Acum știi. Acum nu vei mai uita niciodată nici tu" și continuă: "Noaptea asta ai dormit acasă, în patul tău depravat. Dacă vreodată, câte zi ți-or mai fi îngăduite, te vei mai apropia tu sau cineva mânat de tine de ea, dacă vei încerca să afli cine a făcut justiție în noaptea asta și cu ce cinci unelte, mă voi întoarce și-ți voi lua ce ți-am mai lăsat acum: viața".

S-a întors și a plecat, la fel de negru precum venise.

Istoria nu ne mai spune multe despre anii ce-au urmat. Singurele vorbe, pe care zvonistica ni le permite, ne narează că niciodată, nimeni n-a știut nume și tăcerea impusă în acea seară s-a păstrat. La fel și distanța față de fata noastră, plecată, căsătorită peste multe mări și tări, de multă vreme. 

Cât despre băiat, nu se rețin referințe. 

Doar o scrisoare, la ceas de seară, care se încheia în mâinile lui: 

" Nu te voi uita niciodată. Iartă-mă, am plecat pentru că nu meritam să te iubesc". 

Ea nu avea să știe niciodată ce a făcut el.

Această poveste, iubite cititor, avea să înceapă cu un prinț și o prințesă, dar se va fi continuat cu oameni mai urâti decât zmeii. Ești chemat acum să judeci, dacă omul are sau trebuie, uneori, să aibă puterea de a judeca omenește, atunci când justiția de drept e găunoasă și părtinitoare, iar justiția lui Dumnezeu n-a ajuns încă."

Nota Dianei: Aceasta poveste este reala si s-a intamplat in Romania.

Ranile trupului se vindeca.. Dar, raman cele ale sufletului sfaramat, zdrobit, maruntit, de nevindecat.  Si se intampla, sa devii justitiar, cand Dumnezeu lipseste! Acum, mai intreb si eu, ce face Dumnezeu in astfel de momente?

Unde e? Ce face? Cu ce se ocupa?

Acestea sunt numai cateva intrebari ale caror raspunsuri le astept de la voi!




Articole din acelasi domeniu in Blogul Dianei:

Povestea de dragoste a Giuliei


Lancea destinului|Sulita cu care a fost strapuns Christos

Femeia care m-a parasit si vrea sa revina in viata mea