Pictorul de bine de Mia Petri- via "Publica cu Diana"
"Undeva prin Italia de demult, trăia un tânăr bogat, care își trecea timpul în plăcerea de a picta.
Se povestește că tânărul s-a îndrăgostit de o fată săracă și că aceasta îi împărtășea sentimentele de dragoste.
Pe vremea aceea însă, dragostea dintre bărbat și femeie nu era decât o eventuală neplăcere pentru familiile tinerilor, exact ca în cazul acesta, în care părinții tânărului nu ar fi putut nicicum accepta o noră de o condiție atât de umilă. Părinții fetei, speriați de gândul că și-ar putea face dușmani atât de puternici, s-au grăbit și au măritat fata cu un băiat de conditia ei.
Durerea tânărului, cand o vedea a altuia, era întrecută doar de cea de a o vedea trăind într-o sărăcie îngrozitoare.
Într-o zi, tot chinul său s-a întruchipat într-un tablou, în care iubita lui era înfățișată râzând fericită și purtând un coș plin cu flori, pe cap.
I-a trimis tabloul insa, femeia l-a ascuns în podul căsuței in care traia. Din acea zi, belșugul parca intrase la ea in casă.
Nu mult după aceasta, a venit la tanar un vecin bogat care l-a rugat să-i picteze nevasta bolnavă, pe care, știa de la doctori, că o va pierde în curând.
La scurt timp după ce tânărul a terminat tabloul, femeia si-a recăpătat cu totul vigoarea și sănătatea.
După încă vreo două astfel de întâmplări, oamenii au inceput sa poarte vorba despre neobișnuitul talent al pictorului iar, comenzile a tot felul de personaje lacome de averi și onoruri au început să se înghesuie...
Dar asta nu era ceea ce pictorul nostru isi dorea cu ardoare...
Într-o noapte si-a părăsit pe furiș casa bogată, în care nu se simțea fericit și a plecat în lume.
Pentru un blid de mâncare picta tablouri fermecate oamenilor lipsiți de ambiții otrăvite.
Urma lui se pierde apoi, în apa uitării, cu care timpul ne stropește drumurile pe pământ.
Tablourile sale mai sunt încă de găsit pe alocuri, cu magia intactă, dublată de o condiție de blestem.
Acum vreo sută de ani străbunicul meu și fratele acestuia mai mic au fost duși de tatăl lor la un renumit muzeu.
Lucruri minunate erau expuse și bărbatul s-a mirat că nu exista nici o grijă pentru paza lor. Intendentul le-a explicat binevoitor, că nu era nevoie, deoarece între exponate exista acest tablou pictat de pictorul de bine, care ferea casa de gânduri rele.
Atât tatăl cât și fii s-au arătat foarte curioși să afle mai mult.
Intendentul le-a spus toată povestea pe care acum ai auzit-o de la mine și în plus, le-a spus cum mai pot fi găsite unele dintre tablourile vrăjite.
În mod special, le-a vorbit despre unul anume, care îți împlinea orice dorință dacă îl aveai și despre care, un vizitator îi povestise că auzise în drumurile sale.
Această poveste s-a așezat ca un cărbune încins în mintea tânără a fratelui mai mic.
Din ziua aceea n-a mai arătat niciun entuziasm pentru școală sau alte preocupări care până atunci îl însuflețiseră.
De câte ori putea, părăsea casa părintească, pentru a călători către locuri unde afla că ar exista vreo informație despre tabloul care îi ocupa toate gândurile. Anii au trecut și chiar dacă unul din fii îi aducea multă bucurie, inima tatălui se umplea de tristețe amară la vederea felului în care mezinul său își irosea viața.
În cele din urmă, tatal s-a stins din cauza acestei tristeți.
Băiatul, care crescuse acum și era un tânăr bărbat, si-a luat imediat partea de moștenire și cu un singur servitor foarte tânăr a plecat în căutarea tabloului mult râvnit.
Timpul se așterne insa peste lucruri iar, cei care mai știau despre pictorul de bine sau despre tablourile lui nu mai erau mulți.
Așa s-au scurs ani și ani pe drumuri, în ploaie și sub soare.
Cu timpul, bruma de bani cu care plecase în lume s-a topit și ea. Băiatul pe care îl luase cu el se ruga de gospodine sau de hangii să-l lase să ajute în bucătărie în schimbul unei porții de mâncare și a unui adăpost pe noapte, pe care le împărțea cu stăpânul său.
În felul acesta, băiatul a învățat arta bucătăritului ca nimeni altul, iar stăpânul său își putu continua căutarea.
Alți ani au trecut, neiertători cu omul nostru care îmbătrânise de două ori mai repede.
A inceput să se întrebe dacă meritase să-și irosească viața în felul acesta când, într-un cătun îndepărtat, s-a aflat pus față în față cu tabloul. L-a găsit la un țăran harnic, care îl dosise într-un colț, acoperit de o pânză albă, și care i l-a oferit pe dată.
Omul nu și-a putut crede norocul. L-a strâns la piept și a plâns de bucurie.
— Acum nu mai vreau decât să dorm! a mai spus el fericit și obosit de atâtea și atâtea drumuri.
S-a băgat în pat, cu tabloul lângă el și, odată adormit, nu s-a mai trezit niciodată..."
Nota Dianei:
Povestea Pictorul de bine este scrisa de Mia Petri, un suflet talentat, care a raspuns invitatiei facute de mine tuturor, pentru a trimite povesti adevarate sau fictiune catre blogul Dianei, pentru a fi publicate.
Mie mi-a placut povestea, chiar daca e trista! Tie?
Se povestește că tânărul s-a îndrăgostit de o fată săracă și că aceasta îi împărtășea sentimentele de dragoste.
Pe vremea aceea însă, dragostea dintre bărbat și femeie nu era decât o eventuală neplăcere pentru familiile tinerilor, exact ca în cazul acesta, în care părinții tânărului nu ar fi putut nicicum accepta o noră de o condiție atât de umilă. Părinții fetei, speriați de gândul că și-ar putea face dușmani atât de puternici, s-au grăbit și au măritat fata cu un băiat de conditia ei.
Durerea tânărului, cand o vedea a altuia, era întrecută doar de cea de a o vedea trăind într-o sărăcie îngrozitoare.
 |
| Ulcica cu flori de Nicolae Grigorescu |
I-a trimis tabloul insa, femeia l-a ascuns în podul căsuței in care traia. Din acea zi, belșugul parca intrase la ea in casă.
Nu mult după aceasta, a venit la tanar un vecin bogat care l-a rugat să-i picteze nevasta bolnavă, pe care, știa de la doctori, că o va pierde în curând.
La scurt timp după ce tânărul a terminat tabloul, femeia si-a recăpătat cu totul vigoarea și sănătatea.
După încă vreo două astfel de întâmplări, oamenii au inceput sa poarte vorba despre neobișnuitul talent al pictorului iar, comenzile a tot felul de personaje lacome de averi și onoruri au început să se înghesuie...
Dar asta nu era ceea ce pictorul nostru isi dorea cu ardoare...
Într-o noapte si-a părăsit pe furiș casa bogată, în care nu se simțea fericit și a plecat în lume.
Pentru un blid de mâncare picta tablouri fermecate oamenilor lipsiți de ambiții otrăvite.
Urma lui se pierde apoi, în apa uitării, cu care timpul ne stropește drumurile pe pământ.
Tablourile sale mai sunt încă de găsit pe alocuri, cu magia intactă, dublată de o condiție de blestem.
Acum vreo sută de ani străbunicul meu și fratele acestuia mai mic au fost duși de tatăl lor la un renumit muzeu.
Lucruri minunate erau expuse și bărbatul s-a mirat că nu exista nici o grijă pentru paza lor. Intendentul le-a explicat binevoitor, că nu era nevoie, deoarece între exponate exista acest tablou pictat de pictorul de bine, care ferea casa de gânduri rele.
Atât tatăl cât și fii s-au arătat foarte curioși să afle mai mult.
Intendentul le-a spus toată povestea pe care acum ai auzit-o de la mine și în plus, le-a spus cum mai pot fi găsite unele dintre tablourile vrăjite.
În mod special, le-a vorbit despre unul anume, care îți împlinea orice dorință dacă îl aveai și despre care, un vizitator îi povestise că auzise în drumurile sale.
Această poveste s-a așezat ca un cărbune încins în mintea tânără a fratelui mai mic.
Din ziua aceea n-a mai arătat niciun entuziasm pentru școală sau alte preocupări care până atunci îl însuflețiseră.
De câte ori putea, părăsea casa părintească, pentru a călători către locuri unde afla că ar exista vreo informație despre tabloul care îi ocupa toate gândurile. Anii au trecut și chiar dacă unul din fii îi aducea multă bucurie, inima tatălui se umplea de tristețe amară la vederea felului în care mezinul său își irosea viața.
În cele din urmă, tatal s-a stins din cauza acestei tristeți.
Băiatul, care crescuse acum și era un tânăr bărbat, si-a luat imediat partea de moștenire și cu un singur servitor foarte tânăr a plecat în căutarea tabloului mult râvnit.
Timpul se așterne insa peste lucruri iar, cei care mai știau despre pictorul de bine sau despre tablourile lui nu mai erau mulți.
Așa s-au scurs ani și ani pe drumuri, în ploaie și sub soare.
Cu timpul, bruma de bani cu care plecase în lume s-a topit și ea. Băiatul pe care îl luase cu el se ruga de gospodine sau de hangii să-l lase să ajute în bucătărie în schimbul unei porții de mâncare și a unui adăpost pe noapte, pe care le împărțea cu stăpânul său.
În felul acesta, băiatul a învățat arta bucătăritului ca nimeni altul, iar stăpânul său își putu continua căutarea.
Alți ani au trecut, neiertători cu omul nostru care îmbătrânise de două ori mai repede.
A inceput să se întrebe dacă meritase să-și irosească viața în felul acesta când, într-un cătun îndepărtat, s-a aflat pus față în față cu tabloul. L-a găsit la un țăran harnic, care îl dosise într-un colț, acoperit de o pânză albă, și care i l-a oferit pe dată.
Omul nu și-a putut crede norocul. L-a strâns la piept și a plâns de bucurie.
— Acum nu mai vreau decât să dorm! a mai spus el fericit și obosit de atâtea și atâtea drumuri.
S-a băgat în pat, cu tabloul lângă el și, odată adormit, nu s-a mai trezit niciodată..."
Nota Dianei:
Povestea Pictorul de bine este scrisa de Mia Petri, un suflet talentat, care a raspuns invitatiei facute de mine tuturor, pentru a trimite povesti adevarate sau fictiune catre blogul Dianei, pentru a fi publicate.
Mie mi-a placut povestea, chiar daca e trista! Tie?
Alte povesti in Blogul Dianei:
Pictorul de bine de Mia Petri- via "Publica cu Diana"
Reviewed by Diana Popescu
on
iulie 14, 2014
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
iulie 14, 2014
Rating:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu