Lupta dintre poezie si filosofie | O poveste de Rabindranath Tagore (I)

In povestirea / povestea "Lupta dintre poezie si filosofie," avand titlulul original "Victoria," Rabindranath Tagore subliniaza ca "poezia intelectuala" reprezinta de fapt o contradictie in termeni. Daca vedem filosoful drept un jongleur intelectual, atunci filosofia are foarte putin de a face cu poezia. Daca, insa, filosoful este un vizionar, care se inalta deasupra maruntului sau sine, un om ce ajunge la o reala eliberare a intelectului, el se alatura poetului care desluseste soaptele sufletului si le reuseste sa le exprime cu o mare putere de sugestie. In opinia lui Rabindranath Tagore, poezia individualizeaza viziunea filosofiei. 

O poveste de Rabindranath Tagore

Potrivit lui Tagore, ratiunea si reflectia trebuie sa fie subordonate imaginatiei. Spiritul poeziei sale este, de fapt, spiritul intregii sale vieti. Dupa Tagore, atat poezia cat si filosofia sunt oglinzi ale vietii, care reflecta nu suprafata realitatii, ci cele mai profunde niveluri ale sale. Asta inseamna ca la baza unei autentice si mari poezii trebuie sa se afle creatia, si nu o copie, viziunea, si nu o imitatie, pictura, si nu o fotografie. Poetul recreaza viziunea filosofului si, de aceea, filosofia traieste prin poezie. 

Ea era printesa Ajita, iar poetul de curte al regelui Narayan nu o vazuse niciodata. Intr-o zi, pe cand recita regelui un nou poem, el si-a inaltat glasul indeajuns de mult pentru a fi auzit de urechile nevazute din balconul inchis de o fina draperie aflat mult deasupra salii tronului.

A incercat sa desluseasca o umbra ce se misca in spatele valului din balcon. Un clinchet vag a ajuns de departe pana la el, si l-a facut sa viseze la gleznele ale caror clopotei de aur cantau astfel la fiecare pas. Ah, gingasele picioare trandafirii care umblau prin colbul pamantului asemeni miluirii Domnului fata de cel cazut! Poetul le-a asezat pe un altar din inima sa, unde isi impletea cantecele cu tonalitatea acelor clopotei de aur. Nicicand mintea lui nu a fost cuprinsa de vreo indoiala fata de a cui umbra se miscase in spatele valului si fata de cui ii apartineau gleznele care cantau in ritmul inimii sale pulsande. Manjari, servitoarea printesei, trecea pe la casa poetului in calea sa catre rau, si nu exista nici o zi in care sa nu schimbe cu el  o vorba pe furis. Atunci cand vedea ca drumul era pustiu, iar umbrele amurgului coborau pe pamant, intra indrazneata in camera lui si statea la coltul covorului sau. Parea sa aiba o sporita grija in a-si alege culoarea voalului si in a-si aranja florile din par!

Oamenii zambeau si susoteau despre asta, dar nu aveai de ce sa-i invinovatesti. Caci Shekhar, poetul, nu se deranja niciodata sa ascunda faptul ca aceste intalniri reprezentau o pura bucurie pentru el.

Semnificatia numelui lui Manjari era "aroma florilor." Oricine ar fi putut spune ca ca, pentru o muritoare de rand, avea indeajuns de multa dulceata, dar Shekhar a adaugat ceva acestui nume, spunandu-i lui Manjari "aroma florilor de primavara." Iar oamenii de rand dadeau din cap si exclamau, "Vai de mine!"

In cantecele sale despre primavara, lauda poetului fata de aroma florilor de primavara era repetata cat se poate de evident, iar regele ii facea cu ochiul si ii zambea cand o auzea, si poetul ii suradea drept raspuns. Regele ii punea intrebarea:

"In curtea pe care o face primavara, treaba albinei este numai sa zumzaie?"

Poetul ii raspundea: "Nu, ci si sa soarba mierea aromei florilor de primavara."

Si radeau cu totii in hohote in marea sala a tronului. Si se zvonea ca si printesa Ajita ar fi ras si ea din cauza ca servitoarea sa acceptase numele pe care i-l daduse poetul, iar Manjari se simtea multumita in inima sa.

In acest fel, adevarul si falsitatea se impletesc in viata, iar la ceea ce Dumnezeu cladeste, omul adauga propriul sau ornament.

Poetul canta insa numai adevarurile pure. Tema sa era Krishna, zeul iubitor, si Radha, cea iubita de el, eternul barbat si eterna femeie, durerea care vine de la inceputurile timpului si bucuria fara de sfarsit izvorata de atunci. Adevarul acestor cantece era incercat pana in strafundurile inimii sale de oricine, de la cersetor pana la insusi regele. Cantecele poetului erau pe buzele tuturor. La cea mai firava sclipire a lunii si la cel mai slaba soapta a vantului de vara, cantecele sale se faceau auzite in tot regatul, in ferme si curti, pe corabii, in umbrele aleilor strajuite de copaci, in nenumarate si variate glasuri.

In acest fel, se scurgeau, fericite, zilele. Poetul recita, regele il asculta, auditoriul il aplauda, Manjari trecea si retrecea pe la casa poetului in calea sa spre rau, umbra se perinda in spatele balconului acoperit cu valuri, iar clopoteii din aur isi trimiteau clinchetul indepartat.

Apoi, a aparut, de pe taramurile sale din sud, un poet in drum spre noi si noi cuceriri. El s-a infatisat regelui Narayan, stapanitor peste Amarapur. A stat in fata tronului si a rostit un poem in cinstea regelui. Ii provocase la lupta pe toti poetii de curte intalniti in calea sa, iar palmaresul sau de victorii nu era stirbit de nici o infrangere.

Regele l-a primit cu onoruri, si i-a spus:

"Poetule, iti urez bine ai venit."

Pundarik, poetul, a raspuns cu mandrie, "Sire, iti cer o lupta. Il provoc la duel pe poetul tau de curte!"

Shekhar, poetul de curte ale regelui, nu stia cum anume se poarta o batalie a muzelor. Nu a putut dormi toata noaptea. Infatisarea mareata a faimosului Pundarik, nasul sau curbat ca un iatagan, si capul sau mandru, inclinat pe o parte, au bantuit in intuneric viziunile poetului.

Dimineata, Shekhar a intrat cu o inima tremuratoare in arena. Tribunele erau intesate de oameni.

Poetul si-a salutat rivalul cu un zambet si o plecaciune. Pundarik i-a raspuns cu o usoara miscare a capului si si-a intors fata catre cercul sa de adepti, cu un zambet semnificativ.

Shekhar si-a indreptat privirea spre balconul acoperit de sus, si si-a salutat doamna in minte, zicandu-i: "Daca voi fi victorios, doamna mea, victoriosul tau nume se va acoperi de glorie."

Trompeta a rasunat si multimea s-a ridicat in picioare, strigand "victorie" catre rege. Suveranul, imbracat intr-o larga roba alba, a intrat usor in sala, ca un plutitor nor de toamna, si s-a asezat pe tronul sau.

Pundarik s-a ridicat si vasta sala a amutit. Cu capul inaltat si pieptul umflat, a inceput, cu vocea sa rasunatoare, sa recite o lauda la adresa regelui Narayan. Vorbele sale se izbeau de pereti precum talazurile marii, si pareau sa vibreze in coastele oamenilor care il ascultau. Maiestria cu care dat variate intelesuri numelui Narayan si a tesut fiecare litera a acestuia in reteuau versurilor sale, in toate formele posibile de combinatie, a taiat rasuflarea uimitilor sai ascultatori.

Vreme de cateva minute dupa ce s-a asezat, glasul sau a continuat sa reverbereze printre nenumaratii stalpi ai curtii regelui si in mii de inimi amutite. Profesorii vestiti sositi de pe meleaguri indepartate si-au inaltat mana dreapta si au strigat, "Bravo!"

Regele a aruncat o privire spre Shekhar, iar acesta, in replica, si-a ridicat un moment ochii plini de durere catre stapanul sau si, apoi, a ramas in picioare ca o caprioara luata prin suprindere in timp ce se adapa la un izvor. Fata lui era palida, rusinarea sa era aproape tot atat de mare ca si cea a unei femei, trupul sau cumva tineresc, delicat in conturul sau, parea sa fie precum o coarda intinsa a unei laute, gata sa plesneasca in cantec la cea mai mica atingere.

Capul ii era plecat si vocea joasa atunci cand a inceput sa vorbeasca. Primele sale versuri au fost aproape de neauzit. Apoi, si-a inaltat usor capul, iar glasul sau limpede si dulce a plutit catre cer ca o tremuratoare flacara. A inceput cu stravechea legenda a istoriei regale, pierduta in negura timpului, si a adus-o, descriindu-i indelungatul parcurs de eroism si neasemuita generozitate, pana in vremea prezenta. Si-a fixat privirea de fata regelui, si toata imensa si inexprimabila dragoste a poporului fata de casa regala a plutit spre inalturi precum tamaia in cantecul sau, si a cuprins tronul, impletindu-se asupra lui din toate partile. Acestea au fost ultimele sale cuvinte inainte ca, tremurand, sai ia loc in scaunul sau: "Stapanul meu, poate ca voi fi invins in competitia vorbelor, dar nu si in acea a dragostei mele fata de tine."

Citeste aici cea de-a doua parte a povestirii: Lupta dintre poezie si filosofie | O poveste de Rabindranath Tagore (II)


Articole din acelasi domeniu in blogul Dianei:

Poezia in citate, aforisme, maxime

Barbatul cu ochii frumosi - Un poem animat de Charles Bukovski - Video

In cautarea lui Dumnezeu | O poveste de Rabindranath Tagore