Plânsul deşertului - O poveste de Paulo Coelho

Ca de obicei, Paulo Coelho deghizează, în spatele unei poveşti, înţelesuri adânci.
De această dată, este vorba despre dezamăgirile noastre şi aflarea adevăratului nostru destin!

De îndată ce a ajuns la Marrakesh, în Maroc, un misionar s-a hotărât să facă câte o plimbare, în fiecare dimineaţă, prin deşertul de la marginea oraşului.
În primul său drum, prin pustie, a observat un om întins pe nisip, mângâind pământul cu palmele sale şi aplecandu-și urechea către el.

"Este un nebun," a spus în sinea sa misionarul.
A zărit, însă, acel om în fiecare plimbare a sa, de dimineaţă, şi, după o lună, intrigat de purtarea stranie a acestui străin, s-a decis să se apropie de el.

A îngenuncheat lângă el şi l-a întrebat, într-o arabă stricată, "Ce faci aici?"
"Îi ţin companie deşertului şi îi ofer alinare pentru singurătatea sa şi lacrimile sale."
"Nu ştiam că deşertul poate să plângă."
"Plânge în fiecare zi, pentru că visează că va ajunge să fie folositor omenirii şi că se va transforma într-o grădina imensă, în care oamenii pot cultivă flori şi creşte oi."

"Ei bine, atunci spune-i deşertului că îşi îndeplineşte misiunea foarte bine," a zis misionarul. "De fiecare dată când ajung aici, sunt în stare să înţeleg adevărata dimensiune a fiinţei umane, deoarece, acest spaţiu deschis îmi permite să-mi dau seama cât de mărunţi suntem înaintea lui Dumnezeu. Când mă uit la nisipurile deşertului, îmi imaginez milioanele de oameni de pe pământ plămădiţi la fel, deşi, lumea nu este întotdeauna dreaptă faţă de oricine! Munţii deşertului mă ajută să meditez. Şi, pe măsură ce, soarele se ridică deasupra orizontului, sufletul mi se umple de bucurie şi mă apropii de Creator."

Misionarul l-a părăsit, apoi, pe om şi s-a întors la indatoririle sale zilnice. Spre surpriza sa, a doua zi, a dat iarăşi peste străin, în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie.

"I-ai transmis deşertului ce ţi-am mărturisit?" a întrebat el.
Omul a dat din cap afirmativ.
"Şi, totuşi, continuă să plângă..?"
"Acum, plânge, pentru că şi-a petrecut mii de ani, gândind că este complet nefolositor şi şi-a irosit timpul blestemând atât pe Dumnezeu, cât şi propriul său destin."

"Ei bine, spune-i deşertului că , în ciuda faptului, că avem o viaţă scurta, noi, oamenii, ne irosim o mulţime din zilele noastre având părerea că suntem inutili. Aflăm,arareori, intelesul destinului nostru şi credem că  Dumnezeu a fost nedrept faţă de noi. Atunci când, în cele din urmă, vine clipa în care ni se arată motivul pentru care ne-am născut, gândim că este prea târziu pentru a mai schimba ceva şi continuăm să suferim. Şi, la fel ca şi deşertul, ne învinovăţim pe noi înşine pentru timpul pe care l-am pierdut."
"Nu sunt sigur că deşertul va fi impresionat de aceste cuvinte," a răspuns omul. "S-a obişnuit să sufere şi cu greu poate vedea lucrurile într-un mod diferit."
Misionarul nu s-a dat bătut, "Atunci, să facem ceea ce fac eu mereu când simt că oamenii
şi-au pierdut credinţa. Să ne rugăm."

Au îngenuncheat, amândoi, şi s-au rugat; unul s-a întors către Mecca, întrucât era musulman, iar celălalt şi-a unit mâinile în rugăciune, întrucât era catolic. S-au rugat, fiecare la Dumnezeul său.

A doua zi, misionarul şi-a reluat plimbarea zilnică, dar străinul nu mai era colo. Locul unde obisnuia să îmbrăţişeze nisipul, părea să fie umed, ca şi cum, sub el s-ar fi revărsat un izvor.

Era, cu adevărat, un izvor, și, de-a lungul următoarelor luni, s-a mărit văzând cu ochii, iar locuitorii oraşului au construit un zid în jurul lui.

Acel loc este numit, astăzi, "Fântâna lacrimilor deşertului. " Se spune că, oricine bea apa izvorului este capabil să îşi transforme cauza suferinţei în motivul fericirii sale, şi, că va sfârşi prin a descoperi adevăratul său destin."


Articole din acelaşi domeniu în blogul Dianei:

Fiecare om îşi are propria frumuseţe a destinului | O poveste cu tâlc 

Paulo Coehlo în citate, aforisme, maxime 

Fiecare om îşi poartă propria cruce | O poveste cu tâlc