Kahlil Gibran: Când mi s-a născut Durerea | Un poem cu tâlc

De ce nu am accepta că durerea, suferinţa, necazul, supărarea ne sunt adeseori tovarăşi în viaţă? De nu i-am putea vedea ca pe nişte prieteni de aproape ori iubiţi, în stare să ne însoţească şi chiar să ne călăuzească? În poemul/povestea cu tâlc "Când mi s-a născut Durerea," Kahlil Gibran ne lămureşte tocmai despre o astfel poveste de dragoste ori de prietenie, de care ne putem desprinde uneori cu greu, cu atât mai mult cu cât se identifica cu viaţa noastră... 

Atunci când mi s-a născut Durerea, am hrănit-o cu grijă, şi am vegheat asupra să cu tandreţe.

Iar Durerea mea a crescut, asemeni a tot ce trăieşte, puternică, frumoasă şi plină de minunate delicii.

Ne iubeam unul pe celălalt, Durerea mea şi cu mine, şi iubeam lumea din preajma noastră; căci Durerea avea o inima bună, şi inima mea era bună împreună cu Durerea mea.

Şi atunci când cântam amândoi, Durerea mea şi cu mine, vecinii noştri stăteau la ferestre şi ne ascultau; căci cântecele noastre erau profunde precum marea şi melodiile noastre erau pline de ciudate amintiri.

Iar atunci când ne plimbam împreună, Durerea mea şi cu mine, oamenii ne priveau cu ochi buni şi şopteau despre noi cuvinte de o mare dulceaţă. Şi existau unii care se uitau la noi cu invidie, căci Durerea mea era ceva nobil, iar eu eram mândru cu ea.

Durerea mea a murit însă, asemeni a tot ce trăieşte, şi am rămas singur în cugetare şi chibzuire.

Iar acum, când vorbesc, cuvintele mele se prăbuşesc greoi peste urechile mele.

Şi atunci când cânt, vecinii nu mai vin să-mi asculte melodiile.

Iar când umblu pe străzi, nimeni nu se mai uită la mine.

Doar în somn aud voci, spunând cu milă, "Vezi, aici stă omul a cărui Durere a murit."


Articole din acelaşi domeniu în Blogul Dianei:

Kahlil Gibran: 10 poveşti de înţelepciune şi inspiraţie 

Cum să fii tu însuţi - O poveste de Kahlil Gibran

Despre prietenie - Un poem de Khalil Gibran