O boabă de porumb mare cât un ou de găină | Poveste de Tolstoi

Povestea lui Tolstoi "O boabă de porumb mare cât un ou de găină" este după unii o parabolă a faptului că fiecare om trebuie să se mulţumească cu ce are/i se oferă în viaţă. Această interpretare, extrasă din Wikipedia, este cu totul greşită. În povestea lui Tolstoi este vorba, de fapt, despre recompensa mult mai mare a lucrului făcut cu mâinile tale, a întoarcerii la origini nu numai a agriculturii, dar şi a idealului oamenilor de a trăi prin/întru ei şi nu prin mijlocirea altora, a negoţului (material/spiritual) care nu are ce caută în viaţa noastră de toate zilele. Capitalismul exacerbat ne-a îndepărtat de originile noastre şi de conceptul lucrului bine făcut, ne-a îndepărtat de Dumnezeu. Departe de mine să fiu socialistă/comunistă, dar, din când în când, nu ar fi rău să ne întrebăm ce pierdem şi ce câştigăm prin aşa-zisa noastră economie de piaţă.

Într-o zi, câţiva copii au găsit, într-o văgăună, un lucru având forma unei boabe de porumb, cu un sântuleţ în mijloc, dar la fel de mare precum un ou de găină. Un călător ce trecea pe acolo a văzut acel lucru, şi l-a cumpărat de la copii cu un bănuţ, sperând să îl vândă la oraş, regelui, ca o impresionantă curiozitate.

Regele şi-a adunat laolaltă toţi oamenii înţelepţi, cerându-le să afle ce era de fapt acel lucru. Înţelepţii au stat pe gânduri o dată şi încă o dată, fără să-şi dea seama ce era cu el, până când, odată, o găină l-a văzut şezând pe pervazul unei ferestre, l-a crontanit cu ciocul până a făcut o gaură în el, şi toată lumea a văzut că era o boabă de porumb. Înţelepţii au mers la rege şi i-au zis:

"Este o boabă de porumb."

La auzul acestui verdict, regele a rămas surprins, şi a poruncit oamenilor lui înţelepţi să descopere unde creştea un astfel de porumb. Aceştia s-au cufundat iarăşi în înţelepciunea lor, au căutat prin cărţile lor, dar nu au putut găsi nimic despre asta. Aşadar, au revenit la rege, şi i-au spus:

"Nu îţi putem da un răspuns. Nu există nimic despre această boabă în cărţile noastre. Ar trebui să îi întrebi pe ţărani; poate că unii dintre ei au auzit de ea de la străbunii lor, despre când şi unde o astfel de boabă ar fi ajuns la o astfel de mărime."

Drept urmare, regele a poruncit ca un ţăran foarte bătrân să fie adus în faţa sa; slujnicii lui au aflat un astfel de om şi l-au adus înaintea regelui. Bătrân şi gârbovit, ţinându-se în două cârje, palid ca cenuşa şi întru totul ştirb, abia s-a învrednicit să păşească pe picioarele lui în faţa tronului.

Regele i-a arătat boaba de porumb, dar bătrânul i-a zis că o poate vedea cu greu; în cele din urmă, a luat-o în mâinile sale şi a pipăit-o. Regele l-a interogat, spunându-i:

"Poţi să ne zici, bătrâne, unde cresc astfel de grâne? Ai cumpărat vreodată un astfel de porumb sau l-ai semănat pe ogoarele tale?"

Omul cel vârstnic era atât de surd încât abia putea auzi cuvintele regelui, înţelegându-le cu mare dificultate.

"Nu!" a răspuns el într-un târziu, "nu am semănat şi cules niciodată aşa ceva pe ogorul meu, şi nici nu am cumpărat vreodată aşa ceva. Când cumpăram porumb, boabele erau întotdeauna la fel de mici ca şi acum. Dar îl poţi întreba pe tatăl meu. Poate că el a auzit despe astfel de grâne."

Aşadar, regele a trimis după tatăl bătrânului, acesta a fost găsit şi adus în faţa regelui. A păşit înaintea suveranului sprijinindu-se într-o carja. Regele i-a arătat boaba, iar bătrânul ţăran, în stare încă să vadă, s-a uitat la ea. Iar regele l-a întrebat:

"Poţi să ne mărturiseşti, mosneagule, unde ai văzut un astfel de porumb crescând? Ai cumpărat vreodată ceva de genul asta sau l-ai semănat pe câmpul tău?"

Deşi era tare de urechi, acest bătrân putea să audă mai bine decât fiul său.

"Nu," a glăsuit el, "nu am recoltat nicicând vreun grăunte de acesta pe câmpul meu. Cât despre cumpărat, nu am făcut-o niciodată, căci în timpul meu, banii nu erau de nici un folos. Fiecare îşi creştea propriul său porumb, şi, când se ajungea la nevoie, îl împărţeam unul cu celălalt. Nu ştiu unde ar putea creşte un astfel de porumb. Al nostru este destul de mare şi ne dă mai multă făină decât cel obişnuit, însă nu am zărit nicicând unul ca acesta. Cu toate astea, am auzit că tatăl meu cultiva odată un porumb cu boabe mai mari şi care îi dădea mai multă făină. Mai bine îl întrebi pe el."

Aşadar, regele a dat poruncă să fie căutat tatăl moşneagului, iar acesta a fost găsit şi adus de îndată înaintea tronului. A păşit în măreaţa sala zglobiu, fără a se poticni şi fără să aibă nevoie de vreun baston sau vreo cârjă, şi a vorbit foarte desluşit. Regele i-a arată boaba, iar strămoşul s-a uitat la ea, şi a întors-o între degetele sale.

"Este multă vreme decand nu am văzut o astfel de boabă frumoasă," a zis el, şi a muşcat o bucăţică din ea, gustând-o.

"Este de acelaşi fel," a adăugat.

"Spune-mi, bunicule," a rostit regele, "unde şi când pot găsi astfel de boabe? Ai cumpărat vreodată ceva precum ele, sau ai semănat în ogorul tău?"

Bătrânul i-a replicat:

"Porumb de acest fel creştea oriunde în timpul meu. Am trăit cu un astfel de porumb în tinereţe, şi i-am hrănit şi pe alţii cu el. Acest fel de porumb obişnuiam să îl semănăm, să îl culegem şi să îl măcinăm."

Iar regele a întrebat:

"Spune-mi, bunicule, l-ai cumpărat de undeva, sau l-ai crescut de unul singur?"

Bătrânul a zâmbit.

"Pe vremea mea," a răspuns, "nimeni nu se gândea la un păcat cum ar fi să cumperi sau să vinzi pâinea; şi nu ştiam nimic despre bani. Fiecare om avea îndeajuns de mult porumb pentru el însuşi."

"Zi-mi, bunicule," a întrebat regele, "unde era câmpul tău, unde ai crescut porumb ca ăsta?"

Şi bunicul i-a răspuns:

"Câmpul meu era pământul lui Dumnezeu. Oriunde aş fi tras cu plugul, era câmpul meu. Era un lucru pe care nici un om nu putea spune că este al lui. Muncă era singurul lucru pe cae oamenii îşi ziceau că este al lor."

"Răspunde-mi la încă două întrebări," a spus regele. "Prima este de ce pământul a îngăduit o astfel de grana atunci, şi nu mai o face acum? Iar a două întrebare este de ce nepotul tău merge în două cârje, fiul tău în una, iar ţie nu îţi trebuie nici una? Ochii tăi sunt strălucitori, dintîi îţi sunt sănătoşi, vorbirea îţi este clară şi plăcută urechii. Cum de s-au petrecut astfel de lucruri?"

Iar bătrânul i-a răspuns:

"Lucrurile astea se întâmplă aşa întrucât oamenii au încetat să trăiască din munca lor, şi au ajuns să depindă de munca altora. În timpurile străvechi, oamenii trăiau potrivit legilor Domnului. Ei aveau ceea ce era al lor, şi nu râvneau la ceea ce alţii făceau."


Articole din acelaşi domeniu în Blogul Dianei:

Ce cărţi ar fi trebuit să citeşti potrivit lui Tolstoi 

Munca, moartea şi boala - O poveste de Lev Tolstoi