3 poveşti cu tâlc: Toate în unul, unul în toate

 Lumea există prin tine, iar tu exişti prin lume. În tine, unul, sunt toate, şi tu, unul, eşti parte din toate. Mai mult decât atât, viaţa, lumea, Dumnezeu constitue un Unul din care faci şi tu parte, iar Unul se reflectă în tine şi în celelalte forme de viaţă, forme vegetale, animale, minerale sau spirituale. La fel, fiinţa şi nefiinţa nu pot fi despărţite.

Prima poveste cu tâlc: Norul 

Un nor îşi dorea să ştie neapărat cine era şi a întrebat nourii din preajma sa, "Puteţi să-mi spuneţi cine sunt?" Fărtaţii săi s-au făcut că nu îl aud şi au plutit pe mai departe în cer, fără să-i dea vreun răspuns.

"Chiar nu poate nimeni să-mi spună cine sunt şi ce caut eu aici?" a strigat norul nostru din toate puterile, sperând că va fi auzit de cineva.

Vorbele sale au ajuns până la pământ, iar acesta i-a zis, "Nu pot să-ţi spun cine eşti, dar te pot ajuta să afli acest lucru."

Pământul s-a rotit uşor către soare. La prima atingere a razelor solare, norul a simţit că se petrecea o mică schimbare în el, deşi nu îşi putea încă da seama despre ce era vorba. Apoi, dintr-o dată, a zărit dedesupt propria lui umbră. "Asta sunt eu? Umbra se mişcă la fel de repede ca şi mine, iar forma sa este la fel că a mea!"

Dar pământul nu i-a răspuns şi a continuat să se rotească spre soare. Norul a simţit că devenea treptat tot mai gol, iar atunci când a privit în jos a văzut stropi mari de apă care cădeau din el. "Acesta sunt eu?" a întrebat iarăşi. Pământul nu i-a spus nici da, nici nu, şi s-a întors şi mai mult către soare. Norul realiza că se făcea tot mai mic, şi mai mic, mai subţire, şi mai subţire. Iar, dedesuptul lui, umbra sa se micşora puţin câte puţin, văzând cu ochii.

Chiar înainte ca ultima rămăşiţă din el să dispară, norul a spus, "Acum ştiu cine sunt!"

Şi pământul a zâmbit...

A doua poveste cu tâlc: Fiinţa şi nefiinţa sunt de nedespărţit 

În Upanişade există o poveste frumoasă care o adânceşte pe cea a norului...

Un băiat şi-a întrebat tatăl, "Cine sunt eu? Ce se ascunde în mine? Deşi mă străduiesc cât pot de mult, deşi mă cufund adeseori în meditaţie, nu reuşesc să aflu." Tatăl s-a gândit o vreme. Fiul său îi pusese cea mai grea dintre întrebări. Apoi, i-a zis băiatului, "Vezi rodiile din pomul de colo? Adu-mi una dintre ele." Băiatul a fugit spre pom, şi s-a întors rapid cu o mică rodie în mână.

Tatăl l-a îndrumat, "Tai-o în două, şi spune-mi ce vezi."

Fiul i-a răspuns, "Văd milioane de seminţe!"

Tatăl a continuat, "Scoate una din seminţe, tai-o în două, şi spune-mi ce zăreşti."

Băiatul a făcut întocmai cum i se ceruse, a privit concentrat şi a exclamat, "Nu văd nimic!"

"Ar trebui să ştii," i-a spus tatăl, "că din acest nimic cresc pomii, din acest nimic apare orice pe lume. La fel se întâmplă şi cu tine, fiule. Tu eşti, de asemenea, acest nimic pe care l-ai aflat în inima seminţei."

Băiatul a meditat asupra acestui nimic şi a amuţit. S-a adâncit în reflecţie şi s-a bucurat de nimic, l-a simţit în profunzime în el. După câteva zile, i-a mărturisit tatălui, "Încep să simt nimicul, dar este încă foarte vag, neclar, ca şi cum ar fi învăluit în ceaţă. Pot să desluşesc că totul se iveşte din nimicul acesta, dar cum este posibil că nimicul să se împletească cu ceva existent? Ajungem în viaţă din nimic, însă cum poate să se întrepătrundă existentul şi inexistentul de vreme ce se află în opoziţie?"

Tatăl a căzut din nou pe gânduri câtva timp. Această întrebare era şi ea una din cele mai importante ce puteau fi puse.

I-a zis băiatului, "Adu o cană cu apă."

Fiul s-a înfăţişat de îndată cu ea. Tatăl i-a cerut, "Adaugă în cană puţin zahăr şi amestecă-l cu apa. Zahărul s-a dizolvat în apă, iar tatăl şi-a întrebat fiul, "Poţi acum să scoţi zahărul din apă?"

Băiatul i-a răspuns, "Nu, nu pot. Nu-mi dau seama unde a dispărut zahărul."

Tatăl a insistat, "Măcar încearcă."

Băiatul s-a uitat pătrunzător în cană, dar nu a observat nici o fărâmiţă de zahăr. Zahărul se dizolvase, se transformase în apă."

Tatăl i-a zis, "Acum gustă din apă."

Fiul său a sorbit din cană şi a simţi că apa era dulce. Tatăl a concluzionat, "Vezi tu, aşa se petrece şi în lumea asta. Nu poţi şti precis ce este fiinţa şi ce este nefiinţa, dar ele se întrepătrund la fel ca apa şi zahărul. Atunci când guşti din apă îţi dai seama că are zahăr în ea. Nu poţi, însă, să separi zahărul de apă, întrucât nu mai există separat."

Desigur, în realitate, zahărul poate fi separat de apă, dar această parabolă oferă o imagine frumoasă, sugestivă a existenţei imperceptibile împreună a mai multor lucruri într-unul. De fapt, termenul de "împreună" nu îşi are locul aici, pentru că presupune ideea de mai mulţi sau, în cazul nostru, cea de dualitate. Fiinţa şi nefiinţa nu sunt două, ci unul. La fel ca şi nimicul şi orice altceva există în el.

A treia poveste cu tâlc: Despre mai multe în unul 

O împărăteasa a cerut odată unuia din sfătuitorii ei să îi facă o demonstraţie simplă şi practică a relaţiei dintre unul cu mai multe, a relaţiei lui Dumnezeu cu creaturile sale şi a unei creaturi cu celelalte.

Sfetnicul s-a pus pe treabă şi a poruncit să se amplaseze într-una din sălile palatului opt oglinzi mari, orientate în opt direcţii diferite. Apoi, a prins o altă oglindă de tavan, şi încă una pe podea. În mijlocul încăperii a poruncit să fie suspendată de plafon o lumânare.

Atunci când împărăteasa a intrat în sală, sfetnicul a aprins lumânarea.

Împărăteasa a exclamat, "Vai, ce frumos! Ce minunăţie!"

Sfătuitorul i-a arătat reflecţia flăcării lumânării în fiecare din cele zece oglinzi şi i-a spus, "Vedeţi, maiestatea voastră, aceasta demonstrează relaţia dintre unul şi mai multe, a lui Dumnezeu cu fiecare dintre creaturile sale."

Împărăteasa a zis, "Într-adevăr, maestre, dar care este relaţia dintre fiecare creatură cu o alta?" Sfetnicul i-a explicat, "După cum observaţi, maiestate, în fiecare oglindă nu se reflectă numai flacăra din mijlocul sălii, ci şi reflecţiile lumânării din celelalte oglinzi, încât în toate oglinzile apare un număr infinit de flăcări. Toate aceste reflecţii sunt identice. Aceasta este adevărată relaţie a fiecărei fiinţe cu vecinul ei, cu toate celelalte fiinţe din lume. Desigur, nu trebuie să mai menţionez, maiestate, că această imagine reprezintă doar un exemplu brut, grosolan, schematic, static a ceea ce se petrece în mod real în univers, întrucât universul este nelimitat şi tot ce se află în el este într-o eternă mişcare multidimensională." Apoi, a acoperit cu palma una din reflecţiile nenumărate ale flăcării şi a arătat astfel cum orice intervenţie aparent nesemnificativă are repercursiuni asupra întregului lumii noastre.

Aşa cum spune o zicală înţeleaptă: "Unul în toate, toate în unul, unul în unul şi toate în toate."

"Suntem unul în toţi şi toţi în unul. Nu există oameni ci numai măreţul NOI, Unul, indivizibil şi etern."
Ayn Rand


Mai poţi citi în Blogul Dianei:

Deşertăciunea lumii | Poveste cu tâlc

Elefantul din întuneric | O poveste de Rumi

Lupta dintre bine şi rău | O poveste cu tâlc