Deşertăciunea lumii | Poveste cu tâlc

În adâncurile junglei, în preajma unei peşteri, Narada a rupt o creangă zdravănă dintr-un copac şi a început să-i ascută un capăt cu o piatră ascuţită.

"A trecut un an," şi-a spus el. "Am stat la intrarea în această grotă vreme de patru anotimpuri!"

După ce şi-a făurit suliţa, s-a dus la intrarea în peşteră şi a strigat din răsputeri, "Hei, scroafo!"

Nu a primit nici un răspuns.

Narada a înaintat în peşteră şi a zărit o scrofa care îşi alăpta cei cinci pui.

"Este timpul să pleci," i-a spus răspicat Narada.

Scroafa şi purecelusii nu au luat seama la cuvintele sale.

Narada şi-a agitat cu gesturi ameninţătoare suliţa ascuţită, aşa că purceii s-au ridicat în picioare şi au zbughit-o guiţând din grotă, însă scroafa a rămas pe loc.

"Nu am să plec de aici," a glăsuit ea. "De ce mi-ai alungat familia? Îmi iubeam copiii atât de mult! De ce mi-ai făcut asta, om crud, fără inimă?"

"Ieşi afară din peştera," nu s-a dat bătut Narada.

"Nu," a venit prompt răspunsul. "Lasă-mă în pace. Nu am făcut nimănui nici un rău. Vreau doar să rămân în această grotă până la moarte."

"Fie precum îţi doreşti," i-a replicat Narada, apoi şi-a azvârlit suliţa către porc şi i-a sfârtecat burta. Scroafa a urlat de durere. Sângele ei s-a adunat baltă pe pământ.

"De ce?" i-a reproşat scroafa. "De ce ai făcut asta?" A mai guiţat odată şi a rămas fără suflare.

Narada a căzut în genunchi, cu faţa inundată de lacrimi. Şi-a amintit cum, cu un an înainte, stătuse la intrarea în peşteră vorbind cu zeul Vishnu.

"Cum crezi că se poate elibera omenirea vreodată din ciclul nesfârşit al naşterii şi morţii?" îi spusese lui Vishnu.

Vishnu surâsese. "Conştiinţa divinităţii, poziţia mea divină este atât de împlinitoare întrucât e foarte îndepărtată de realitatea materială, de deşertăciunea lumii."

"Bine," îi răspunsese Narada, "dar atunci când oamenii au dat de gustul materiei, a deşertăciunii lumeşti, cum te mai poţi aştepta să-şi dorească ceva mai mult?"

Vishnu se cufundase o vreme în tăcere. În cele din urmă, vorbise, "Este posibil ca iluzia realităţii materiale, ca ataşamentul faţă de deşertăciunea

lumii să aibă o prea mare putere. Nu sunt însă sigur de asta."

"De ce nu încerci asta pe pielea ta?" îi zisese Narada cu o tentă de mânie în glas.

"Foarte bine," spusese Vishnu, "mă voi transforma într-un porc şi îmi voi întemeia o familie."

"Cum?" exclamase şocat Narada.

"Voi trăi un an în această peştera ca şi un porc,'' îi explicase Vishnu. "După un an vei veni şi mă vei scoate de aici. Dacă voi refuza să plec, va trebui să mă ucizi."

"Preaslăvite!" a murmurat îngrozit Narada, "Te rog, nu..."

Fusese însă prea târziu. Vishnu se preschimbase deja într-o scroafă care nu întârziase să-l alunge furioasă pe Narada din grota sa.

Acum, după un an, Narada plângea aplecat peste leşul aceleiaşi scroafe.

Chair atunci când amarul era pe cale să-l copleşească întru totul, a simţit o mână pe umărul sau. S-a întors şi l-a văzut pe Vishnu, înălţat deasupra lui, zâmbind şi radiind de mulţumire.

"Îţi mulţumesc, Narada," i-a zis Vishnu. "Eram atât de fericit ca scroafa încât nu mai ştiam cine sunt cu adevărat. Deşi m-a durut şi m-a înspăimântat, suliţa aruncată de tine în pântecul meu m-a eliberat de iluzia că eram satisfăcut fiind doar un porc."

"M-a durut să fac lucrul ăsta," i-a spus Narada. "Nu am vrut să te rănesc."

"Mă răneşte, de asemeni, să aduc suferinţă copiilor mei, oamenilor mei," a mărturist Vishnu. "Dar aşa trebuie să fie. Aşa cum ai văzut, chiar şi iluzionarea mea, ataşamentul meu faţă de deşertăciunea lumii a avut o prea mare putere!"


Îţi poate place pe Blogul Dianei şi:

Lumina şi întunericul din tine | Poveste cu talc

Kahlil Gibran: Când mi s-a născut Durerea | Un poem cu tâlc

Iluzia lumii materiale | Poveste cu tâlc