Mitul despre Pygmalion şi Galateea - Legende antice ale dragostei

Mitul lui Pygmalion şi Galateei, unul dintre cele mai cunoscute, mai influente şi mai inspiratoare din antichitatea grecească, a fost preluat în numeroase opere literare si muzicale, picturi şi sculpturi moderne.

Un sculptor talentat din Cipru, Pygmalion a ajuns să fie dezgustat cu timpul de femeile de moravuri uşoare şi şi-a pierdut cu totul interesul faţă de sexul frumos, evitând să mai caute compania reprezentantelor acestuia.

Pygmalion vedea femeile drept creaturi imperfecte, pline de năravuri, şi şi-a jurat că nu o să îşi mai petreacă nici o clipă alături de ele. S-a dedicat muncii sale şi, nu peste mult timp, a creat-o pe Galateea, o frumoasă statuie din fildeş a unei femei.

În mod ironic, deşi dispreţuia femeile, capodopera vieţii sale a fost statuia uneia din ele! Poate că, în lucrarea sa, a căutat să corecteze defectele care îl iritau la femeile în carne şi oase...

Oricum, Pygmalion, a muncit îndelung, cuprins de o inspiraţie de zile mari, la statuia Galateei, astfel încât aceasta a ajuns să fie mai frumoasă decât orice altă femeie care trăise sau fusese sculptată vreodată!

Pe măsură ce finisa trăsăturile operei sale, acestea deveneau tot mai apropiate de perfecţiune, iar Pygmalion se simţea însufleţit de o afecţiune crescândă faţă de sculptura lui. După ce şi-a pus deoparte dalta şi ciocanul, în faţa sa se află o femeie desăvârşită, atât de plină de nuri încât s-a îndrăgostit nebuneşte de ea.

A început să îi aducă cadouri, să o mângâie, să o sărute şi să-i vorbească în fiecare zi. Îi dăruia tot ce gândea că ar putea bucura o femeie, scoici de mare, bijuterii şi flori încântătoare.

Mitul lui Narcis şi Echo | Legende antice ale dragostei 

Mai mult decât atât, şi-a îmbrăcat statuia în straie alese, i-a pus inele pe degete, coliere în jurul gâtului şi chiar cercei pe urechi! Bărbatul oripilat de femei ajunsese să se îndrăgostească, culmea, de una care nu avea cum să-i întoarcă vreodată dragostea!

O astfel de pasiune nu putea să nu fie remarcată de zeiţa iubirii, Afrodita. Ei i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi, atunci când Pygmalion a venit la templul ei pentru a-i sacrifica un taur, Afrodita i-a dat un semn! În timp ce ofranda lui ardea în templu, flăcările s-au înălţat vijelioase, de trei ori, către ceruri.

Pygmalion s-a întors spre casă, întrebându-se ce semnifica turnura neobişnuită a vălvătăilor. A intrat în atelierul său şi, la vederea statuii, toate gândurile ce îl frământau s-au rispit pe loc! A alergat către sculptura sa şi a îmbrăţişat-o!

La atingerea lui, statuia părea să fie caldă, şi a presupus că acest lucru se datora razelor fierbinţi ale soarelui... A sărutat-o...

Buzele ei păreau să fie moi, delicate. S-a dat un pas înapoi şi a privit-o!

Străbătea oare scânteia vieţii fildeşul sau doar îşi imagina asta?

Mintea lui Pygmalion a oscilat între îndoială şi bucurie. Temându-se că a căzut pradă unei iluzii, a atins-o o dată, şi încă o dată, cu ardoarea unui îndrăgostit plin de speranţe!

Era vie cu adevărat! Venele ei pulsau sub degetele lui, se împotriveau apăsării sale şi sângele îşi relua cu năvălnicie mişcarea imediat ce nu îi mai stătea nimic în cale!

Treptat, Pygmalion şi-a dat seama că statuia căpătase viaţă ca urmare a rugăciunii lui către Afrodita. Până la urmă, sculptorul şi-a găsit cuvintele pentru a-i mulţumi zeiţei. Pygmalion s-a prosternat la picioarele Afroditei!

Mitul lui Pyramus şi Thisbe - Legende antice ale dragostei

Pygmalion s-a căsătorit cu Galateea şi nu a uitat niciodată să-şi arate recunoştiinţa faţă de zeiţa dragostei.

Afrodita a binecuvântat cuplul şi din iubirea dintre Pygmalion şi Galateea a luat naştere fiul Paphos, al cărui nume l-a preluat un oraş sacru pentru Afrodita .

Pygmalion şi Galateea au adus ofrande la templul ei de-a lungul întregii lor vieţi, iar Afrodita le-a dăruit în schimb dragoste şi fericire!

Acest mit neobişnuit despre un creator îndrăgostit de creaţia sa, o creaţie ce a prins viaţă datorită dragostei creatorului, a fascinat omenirea până în zilele noastre. Nu întâmplător l-a inspirat pe Goethe (Pygmalion, eine Romanze), pe George Bernard Shaw într-o piesă de teatru, şi pe Gaetano Donizetti în opera Il Pygmalione. Nichita Stănescu şi-a găsit cuvintele-necuvintele despre acest mit în...

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici un nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine,
bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Pygmalion şi Galateea apar, de asemeni, în operele pictorului prerafaleit Edward Burne-Jones, una din ele fiind prezentă în acest articol.

Mitul lui Cephalus şi Procris - Legende antice ale dragostei