Darul focului - Poveste cu tâlc

Darurile pe care le facem cu adevărat dezinteresaţi, din pură compasiune sau prietenie cu oamenii necunoscuţi vreodată, au adeseori obiceiul să se întoarcă spre noi, să ne fie oferite atunci şi acolo când ne aşteptăm cel mai puţin, poate chiar în clipelele când avem cel mai mult nevoie de ele.

Odată, un om a auzit că undeva, departe, într-o altă ţară, exista o flacără sfânta. Nu a stat mult pe gânduri şi a plecat într-acolo pentru a aduce acasă focul acela binecuvântat. El s-a gândit, "Când voi avea acel foc, fericirea şi viaţa lungă vor pogorî asupra mea şi a celor dragi!"

A călătorit o vreme îndelungată şi a reuşit să găsească flacăra sfântă, de la care şi-a aprins o făclie. Pe calea de întoarcere era stăpânit de un singur gând, de temerea că făclia i se va stinge!

La un moment dat, a întâlnit nişte fiinţe umane sărmane, care tremurau de frig din toate încheieturile şi l-au implorat să le dea din focul lui. Omul a ezitat o clipă... Nu era cumva focul său prea preţios, prea sacru pentru a servi unor astfel de lucruri mărunte, triviale, pământeşti? Înduioşat de cei care îngheţau în întuneric, s-a decis totuşi să le dăruiască focul.

Bunătatea în citate, aforisme, maxime 

Şi-a continuat drumul şi chiar când a ajuns în apropierea casei sale, s-a pornit deodată o furtună năpraznică! A încercat pe cât a putut să-şi protejeze flacăra de ploaie şi vânt însă, în cele din urmă, aceasta s-a stins.

Îi era imposibil să se întoarcă la locul îndepărtat unde ardea flacăra sfântă. Nu mai avea îndeajuns de multă putere pentru a ajunge iarăşi până acolo, însă avea destulă energie ca să revină la cei pe care îi ajutase în calea sa către casă.

Şi, de la focul acestora şi-a aprins din nou făclia şi a reuşit, de astă dată, să o ducă până acasă...

Cele mai bune fapte sunt cele uitate - Poveste cu tâlc