Buchetul albastru - Povestire de Octavio Paz

Uneori, când lumea îţi este mai dragă, când eşti cel mai încrezător că ai descoperit mecanismele sale, viaţa ta poate lua deodată, pe neaşteptate, o turnură neobişnuită, şocantă, îngrozitoare. Un astfel de eveniment este descris, cu o extraordinară forţă de sugestie, în povestirea lui Octavio Paz, Buchetul albastru. Dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în această proză scurtă, poţi descoperi, totuşi, că avem la dispoziţie indicii despre un apropiat cutremur al existenţei noastre, că universul ne trimite mesaje, ne avertizează despre asta. Tot ce avem de făcut este să nu neglijăm aceste semnale de alarmă, să le desluşim înţelesurile. 

Buchetul albastru - Povestire de Octavio Paz 

M-am trezit acoperit de sudoare. Din pavajul de cărămidă roşie, proaspăt stropit, se înălţa un abur fierbinte. Un fluture cu aripi cenuşii ameţit zbura în cerc în lumina galbenă. Am sărit din hamac şi am traversat camera în picioarele goale, atent să nu calc peste vreun scorpion ieşit din ascunzătoarea lui ca să ia o gură de aer proaspăt. Am mers până la fereastra micuţă şi am inhalat aerul de ţară. Se putea auzi răsuflarea nopţii, feminină, enormă.

Am revenit în centrul camerei, am golit apa dintr-un ulcior într-un lighean cositorit şi mi-am umezit prosopul. Mi-am frecat pieptul şi picioarele cu cârpa udă, m-am uscat niţel şi, după ce m-am asigurat că nu-i ascuns nici un gândac prin hainele mele, m-am îmbrăcat. Am coborât în fugă pe scări. La uşa pensiunii m-am ciocnit de proprietar, un tip taciturn cu un singur ochi. Aşezat pe un fotoliu din răchită, fuma, cu ochiul său pe jumătate închis. M-a întrebat cu o voce răguşită:

"Unde te duci?"

"Să fac o plimbare. Este prea cald."

"Hm, totul este închis. Şi nu sunt felinare prin preajmă. Mai bine stai locului."

Am dat din umeri, murmurând, "mă întorc repede," şi m-am cufundat în întuneric. La început, nu am putut zări nimic. Am orbecăit pe strada din caldarâm. Mi-am aprins o ţigară. Deodată, din spatele unui nor negru, a apărut luna, luminând un zid alb scorojit din loc în loc. M-am oprit, orbit de atâta albeaţă. Vântul fluiera uşor. Am inspirat aerul parfumat de tamarini. Noaptea foşnea, plină de frunze şi insecte. Greierii îşi făcuseră bivuac în iarba înaltă. Mi-am înălţat capul: acolo sus, stelele îşi făcuseră şi ele tabără. M-am gândit că universul era un sistem vast de semne, o conversaţie între fiinţe gigantice. Acţiunile mele, cântecul greierilor, sclipirea stelelor nu erau decât pauze şi silabe, fraze risipite ale acelui dialog. Ce cuvânt era acela din care eu eram doar o silabă? Cine pronunţă acel cuvânt? Cui îi este adresat? Mi-am arucat ţigara pe trotuar. În cădere, a conturat o curbă strălucitoare, împrăştiind scântei scurte asemeni unei mici comete.

O mică fabulă - Povestire de Franz Kafka

Am mers îndelung, agale, Mă simţeam liber, în siguranţă între buzele care în acel moment mă pronunţau cu o atât de mare fericire. Noaptea era o grădină de ochi. Pe când traversam stradă, am auzit pe cineva ieşind pe o uşă. M-am întors, dar nu am putut distinge nimic. M-am grăbit. Câteva clipe mai târziu, am auzit târşâitul slab al unor sandale pe piatra fierbinte. Nu m-am întors, deşi am simţit cum umbra din spate se apropia de mine cu fiecare pas. Am încercat să fug. N-am putut. M-am oprit brusc. Înainte să mă pot apăra, am simţit vârful unui cuţit în spatele meu, şi am auzit o voce suavă:

"Nu te mişca, domnule, sau îl voi înfinge în tine."

Fără să mă întorc, am întrebat:

"Ce vrei?"

"Ochii tăi, domnule, mi-a răspuns vocea delicată, aproape îndurerată."

"Ochii mei? Ce treabă ai cu ochii mei? Uite, am nişte bani. Nu prea mulţi, dar destui. Ţi-i dau pe toţi dacă mă laşi în pace. Nu mă ucide."

"Nu-ţi fie frică, domnule. Nu te voi omorî. Nu îţi voi lua decât ochii."

"Dar de ce îmi vrei ochii?" am întrebat din nou.

"Iubita mea are un capriciu. Vrea un buchet din ochi albaştri. Şi pe aici sunt greu de găsit."

"Ochii mei nu-ţi vor fi de folos. Sunt căprui, şi nu albaştri."

"Nu încerca să mă prosteşti, domnule. Ştiu foarte bine că sunt albaştri."

"Nu-i lua ochii unui semen de-al tău. Îţi voi da altceva."

"Nu o face pe sfântul cu mine," mi-a spus răstit. "Întoarce-te."

M-am răsucit. Era scund şi slăbuţ. Un sombrero din frunze de palmier îi acoperea pe jumătate faţa. În mâna sa dreapta ţinea, în lumina lunii, o macetă de ţară.

"Lasă-mă să-ţi văd faţa."

Am aprins un chibrit şi l-am adus aproape de faţa mea. Strălucirea sa mi-a închis pe jumătate pleoapele. El mi le-a deschis cu o mână fermă. Nu putea să vadă foarte bine. Stând pe vârfuri, m-a fixat intens cu privirea. Flacăra mi-a ars degetele. Am aruncat băţul de chibrit. S-a scurs o clipă de tăcere.

"Te-ai convins acum? Nu sunt albaştri."

"Te crezi deştept, nu-i aşa?" mi-a răspuns. "Lasă-mă să văd. Aprinde alt băţ."

Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll

Am aprins un altul şi l-am apropiat de ochii mei. Inşfăcându-mă de mânecă, mi-a poruncit:

"Îngenunchează."

M-am aşezat în genunchi. Mi-a prins părul cu o mână şi mi-a dat capul pe spate. S-a aplecat deasupra mea, curios şi încordat, în timp ce maceta lui a coborât încet până mi-a atins genele. Mi-am închis ochii.

"Ţine-i deschişi," mi-a ordonat el.

Mi-am deschis ochii. Flacăra mi-a ars genele. Mi-a dat drumul dintr-o dată.

"În regulă, nu sunt albaştri. Tai-o!"

A dispărut. Am încercat să mă adun. Clătinându-mă, căzând, străduindu-mă să mă ridic pe picioare. Am alergat patru ore prin oraşul pustiu. Când am ajuns în dreptul pensiunii, l-am văzut pe proprietar şezând tot înaintea uşii. Am intrat fără să scot vreo vorbă. A doua zi, am părăsit oraşul.

Notă: Povestirea Buchetul albastru a lui Octavio Paz a fost dramatizată de Sam Shepard, în piesa "Eyes for Consuela"/Ochi pentru Consuela.