Cum arată Moartea?

Dacă i-ai întreba pe oamenii din jurul tău cum arată Moartea, probabil că ţi-o vor descrie drept un personaj masculin înalt, scheletic, cu orbitele lipsite de ochi, cu rânjet hâd, respingător şi lacom pe faţă, purtând o robă neagră cu glugă şi ţinând pe umeri o coasă. Această personificare a morţii este totuşi numai una din nenumăratele imagini ale sale de-a lungul veacurilor.

Potrivit unor dovezi arheologice, în picturile din peşteri datând din Epoca de Piatră, era un o fiinţă uriaşă, înaripată, care se înfrupta din cadavre.

Mictlantecuhtli, zeul aztec al morţii, era un schelet împroşcat cu sânge, purtând un colier pe care erau înşiraţi ochi omeneşti, şi era asociat cu păianjenii, bufniţele şi liliecii.

Pentru grecii antici, moartea era zeul Thanatos, fiul lui Nyx (Noaptea) şi frate al lui Hypnos (Somnul). O zeitate înzestrată cu aripi şi ţinând o sabie, Thanatos ducea sufletele celor morţi în lumea subpământeană şi le înmâna acolo barcagiului Chiron, care le trecea peste râul Styx.

În mitologia hindusă, Domnul Morţii poartă numele de Yama. Înveştmântat în straie roşii, călărind un bivol, are asupra sa o frânghie cu care, asemeni unui lasou, prinde sufletele celor decedaţi.

În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, moartea este unul din cei patru călăreţi ai Apocalipsei: "şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului." În tradiţia islamică, este îngerul Azrael, o făptură imensă cu mii de aripi şi cu un trup alcătuit din tot atâţia ochi şi tot atâtea limbi câte au oamenii de pe pământ.

În Evul Mediu, când, din pricina ciumei, Europa a fost transformată într-un cimitir uriaş, moartea era portretizată de obicei ca un cadavru în putrefacţie care venea să-şi pretindă victimele de orice vârstă şi rang.

Visele despre morţi în superstiţiile româneşti

În folclorul timpuriu din Ţara Galilor, moartea purta numele de Gwyn Ab Nuud, era un vânător supranatural care aduna sufletele pierdute şi le escorta spre tărâmul morţilor pe un cal alb.

Potrivit religiei Voudon din Haiti, moartea este spicuitul Baron Samedi, un tip scheletic, cu barbă albă şi joben, smoching, şi umbre tenebroase în orbitele sale goale.

Nu toate personajele ce întruchipează moartea sunt masculine. Din contra. Mitologiile lumii cuprind o mulţime de personificări feminine ale morţii, de la zeiţa romană Mors (o creatură vorace, cu aripi negre, care se repezea din văzduh asupra victimelor sale ca o pasăre de pradă, până la japoneza Regina a Zăpezii, Yuki-Onne, şi Hel, guvernatoarea scandinavă a regiunilor subpământene.

În folclorul mexican modern, aflăm Santa Muerte (Sfânta Moarte), un schelet femeiesc îmbrăcat în alb cărând tradiţională seceră.

La lituanieni, Giltine, zeiţa morţii şi a vieţii, odată o tânără de o frumuseţe extraordinară, era o cotoroanţa cu un nas lung şi albastru, şi cu o limbă otrăvită cu care îi lingea pe cei ce urmau să moară.

În folclorul românesc, de teama că nu cumva să îi atragă atenţia şi să o aducă asupra lor, morţii nu i se spunea pe nume, ci era poreclită "Dânsa," "Despletita" sau "Grăbita," şi era văzută ca o baba urâtă, înfricoşătoare, purtând o coasă, care uneori îi silea pe oameni sortiţi pieirii să bea din "apa morţii." Ursitoarele de pe plaiurile mioritice erau trei fecioare îmbrăcate în alb, una din ele, mezina, fiind chiar Moartea, cea care curma firul vieţii.

Conform specialistului în tanatologie Robert Kastenbaum, "personificarea morţii este una din cele mai vechi şi mai îndelungate metode de a infrunta îngrijorări şi temeri legate de moarte." Prin înzestrarea morţii cu o formă umană şi prin personalizarea sa îi îndepărtăm misterul înfricoşător.


Surse: 
- Harold Schechter: The Whole Death Catalog: A Lively Guide to the Bitter End 
- Antoaneta Olteanu: Şcoala de solomonie

Ce ţi se întâmplă după moarte?