Socul în legende, superstiţii şi medicina populară

Simbol al vieţii şi al morţii, al unor forţe supranaturale atât benefice, cât şi malefice, arbustul de soc ( cu numele ştiinţific Sambucus L.), în special cel negru (Sambucus nigra) apare frecvent în legendele şi superstiţiile europene. În vechea medicină populară, nu numai rădăcinile, ci şi frunzele, florile şi frunzele socului erau întrebuinţate pentru vindecarea unor numeroase boli.

S-a descoperit că această plantă era utilizată încă din epoca neolitică (anii 2.000 î.Hr.) în aşezările de pe lângă lacuri din Elveţia de astăzi.

Numele şi utilizarea străveche a socului 

Numele Sambucus a apărut mai întâi în textele lui Pliniu şi ale altor scriitori din antichitate. Se presupune că provine din străvechiul cuvânt grecesc "sambuca" (un fel de harfă), un instrument muzical folosit şi de romani, confecţionat din lemnul acestui arbust. Această ipoteză poate fi totuşi contrazisă de faptul că "sambuca" era un instrument cu coarde. În tradiţiile europene, din soc se făceau exclusiv instrumente de suflat, precum fluierul. Pliniu consemna credinţa rurală potrivit căreia fluierele cu cele mai ascuţite sunete, cu o tonalitate mai înaltă decât cântecul cocoşului, erau create din copăceii de soc. Ţăranii italieni meşteresc şi în prezent un fluier simplu, numit "sampogna," din ramurile acestora.

Întrucât lemnul arbuştilor bătrâni de soc este alb, cu o granulaţie fină, compactă, uşor de tăiat şi de şlefuit, din el se meşteşugeau beţe pentru frigărui, cuie necesare cizmarilor, vârfuri ale undiţelor şi ace pentru împletirea plaselor de pescuit, piepteni şi chiar instrumente matematice.

Socul în superstiţii, legende şi credinţe străine 

Druizii credeau că socul apără faţă de spiritele rele, moarte şi distrugeri şi că era protejat de Zeiţa Albă, care păzea poarta către lumea subpământeană.

La popoarele germanice, se spunea că Mama Socului, zeiţă a vieţii şi a morţii, trăia într-un astfel de arbust, acesta fiind corelat, aşadar, cu ambele dimensiuni fundamentale ale omului.

În floclorul anglo-saxon, socul reprezenta atât binele, cât şi răul. Dacă cineva îndrăznea să îl taie, era urmărit de ghinion sau de vrăjitoare. Cu toate astea, când era plantat lângă o fântână, ţinea departe cotoroanţele înfrăţite cu dracul. Ca să nu fie pândit de pericole, înainte să îi taie crengile, cineva putea să-i ceară ritual permisiunea vrăjitoarei Ellhorn.

În acelaşi timp, nu era indicat să fie amplasat lângă intrarea în casă, fiindcă ori de câte ori se deschidea uşa, o vrăjitoare rea ţâşnea înlăuntru! Unii pretindeau, totuşi, că era de bun augur să fie plantat în apropierea uşii din spate a unei locuinţe, astfel încât să îndepărteze duhurile rele şi influenţele negative.

Şi în Anglia, se credea că acest arbust era sub protecţia Mamei Soc, care îşi avea sălaş în trunchiul său. Era văzut, totodată, ca o pavăză faţă de fulgere din cauza legendei că din el fusese cioplită crucea pe care fusese răstignit Hristos. În opinia altora, era, din contra, blestemat atât din această pricină, cât şi pentru că de o creangă a sa s-ar fi spânzurat Iuda!

Conform altor superstiţii engleze, cea mai prielnică ocazie de a zări zânele era să stai sub un soc în ajunul sărbătorii Midsummer (un festival ce avea loc în preajma solstiţiului de vara), când regele şi regina făpturilor magice îşi făcea apariţia prin păduri, urmate de curtea lor.

În unele credinţe, cine adormea sub un astfel de arbust putea cade pradă influenţelor nocive, narcotice ale frunzelor. Se spunea, în acelaşi timp, că un om aţipit sub crengile sale era purtat pe tărâmul zânelor şi era protejat de şerpi şi spirite malefice.

Nu era recomandat să se confecţioneze un leagăn din lemnul socului deoarece vrăjitoarele aveau în acest fel acces la copilul aflat în el, îl trăgeau de picioare şi nu se lăsau până nu îi făceau rău.

Superstiţii despre leuştean

Aroma frunzelor de soc a fost mult timp înzestrată cu capacitatea de a alungă muştele şi alte insecte. Din acest motiv, se aşezau astfel de frunze la intrarea în casă, în bucătării şi în grajduri. Socul era plantat tradiţional în jurul fermelor de vaci pentru a nu se strica laptele sau în apropierea brutăriilor pentru a le apăra de diavol, iar pâinile şi prăjiturile coapte erau puse la răcit sub arbuştii de soc.

Shakespeare, în piesă de teatru Cymbeline, se referea la acest copăcel ca la un simbol al supărării, durerii, numindu-l "puturosul soc" din cauza mirosului său specific. Simbolismul necazurilor şi morţii legat de soc a condus şi la superstiţia că este de rău augur să-l arzi, pentru că atunci când se întâmplă asta, diavolul scuipă scântei din focul întreţinut de lemnul său. Cert este că acest lemn arde greu, iar structura şi seva sa generează un fel de geamăt şi scântei atunci când este ars.

În Danemarca, socul era conectat îndeaproape cu magia. Se presupunea că în ramurile sale se adăpostea o driadă, pe nume Hylde-Moer. Dacă era tăiat şi se făcea mobilă din el, cei care şi-o aduceau în casă erau urmăriţi, bântuiti neîncetat de Hylde-Moer. Tot pe meleagurile daneze, exista credinţa că arbuştii de soc se pot mişcă fără să fie înfrânaţi de rădăcini şi se zgâiau noaptea prin ferestrele caselor.

La ruşi, se credea că socul pune pe fugă duhurile rele, iar în Boemia se murmura un descântec dedesuptul său pentru a diminua febra cuiva. Sicilienii erau convinşi că ramurile sale ucideau şerpii şi alungau hoţii, iar sârbii îi foloseau crengile în ceremonia de nuntă pentru a aduce noroc cuplului abia format.

În Suedia, femeile gravide sărutau arbustul de soc pentru a avea noroc la naştere.

În unele regiuni americane, se povestea că un copil care era pedepsit prin bătaie cu o nuia de soc înceta să mai crească.

Pentru a scăpa de durerile de dinţi, cineva trebuia să mestece o rămurică de soc, să o lipească de un perete şi să spună, "Pleacă de aici, spirit rău!"

Într-o tradiţie englezească, o tufă de soc tăiată sub forma unei cruci era plantată pe un mormânt proaspăt. Dacă înflorea, însemna că sufletul persoanei îngropate acolo era fericit. De asemeni, ramuri verzi de soc erau puse în morminte pentru a-l proteja pe cel mort de vrăjitoare şi spirite rele, iar în unele locuri, vizitiul dricului obişnuia să aibă un bici făcut din lemnul acestui arbust.

Miezul unei ramuri era tăiat în forme rotunde, plate, înmuiate în ulei, aprinse şi apoi puse să plutească într-un pahar cu apă. Lumina creată în acest mod în Ajunul Crăciunului acea darul de a-i releva proprietarului unei case toate vrăjitoarele şi toţi vrăjitorii ce se piteau prin împrejurimi.

În Germania, unghiile tăiate şi firele de par rămase după tuns se îngropau sub o tufă de soc, astfel încât să nu fie găsite de o vrăjitoare şi folosite pentru a-i face farmece persoanei căreia îi aparţineau.

Conform unei credinţe din Stiria, Austria, în noaptea dinainte de Sfânta Bertha, diavolul avea o foarte mare putere. Pentru a se proteja faţă de el, oamenii trasau un cerc magic şi se aşezau în centrul său, ţinând în mâini fructe de soc culese în noaptea de Sfântul Ioan.

Pentru că ţânţarii şi muştele să nu-i sâcâie, oamenii foloseau frunze de soc strivite purtate în pălărie sau cu care se frecau pe faţă. În acelaşi timp, se spunea că astfel de frunze erau apreciate de fermieri întrucât alungau din preajma hambarelor de grâu şoarecii şi cârtiţele.

Botanistul suedez Carl Linnaeus observa că acestea erau mâncate de oi şi vite, dar nu şi de cai şi capre. Tot el era încredinţat că fructele de soc erau pe placul păsărilor, inclusiv al porumbeilor, însă le puteau face rău găinilor, şi că florile de soc erau otrăvitoare pentru curcani şi păuni!

Socul în superstiţii, credinţe şi legende româneşti 

Şi în folclorul românesc, socul este o plantă pe care trebuie să o tratezi cu grijă, cu prudenţă. Deşi uneori îţi poate face bine, în ea se ascunde un potenţial rău, având în vedere că este corelată cu forţe întunecate.

Elena Niculescu-Voronca consemna o veche prejudecată legată de acest arbust: "Socul este lemnul dracului; el la rădăcina socului şede. Socul să nu-l scoţi din pământ ca să-l muţi, că sau mori, sau nebuneşti; dar îi pun oamenii foc la rădăcină, ca să-l stârpească, că focului nu-i poate face nimic."

Antoaneta Olteanu ne relevă şi alte aspecte ameninţătoare culese din bătrâni: "Socul în sus e curat, căci din el se fac fluiere, ţevi etc., numai rădăcina lui e a necuratului" şi "Socul are rădăcina ca un cap de om, cu ochi etc.; el e cap şi vrea cap; mori dacă nu-i dai pace."

Oamenii care greşeau socului, îl răneau ori îl atingeau într-un mod necuvenit, riscau să paralizeze. Dacă cineva se culca sub el, putea să înnebunească din pricina duhurilor necurate care îl bântuiau.

Potrivit unei legende româneşti, atunci când Dumnezeu a aprins un foc în jurul unei biserici pentru a o sfinţi, dracul a folosit o nuia de soc pentru a fura focul Domnului şi de aceea nu este cuvenit să se ardă lemnul acestui arbust, căci e lemnul dracului.

De altfel, Artur Gorovei ne "avertiza": "Când pui lemne de soc pe foc, te dor măselele."

Baba Coaja, un personaj malefic din unele regiuni transilvănene era un fel de Bau-Bau care îi ucidea pe copiii nebotezaţi şi le fereca sufletele în tufişuri de soc, unde rămâneau până putrezeau.

O altă legendă românească îi afla o parte pozitivă socului. Acesta ar fi fost un ucenic al diavolului pe care l-a trădat, l-a dat de gol oamenilor la un moment dat, iar necuratul l-ar fi ucis din cauza asta. La rugămintea Sfântului Petru, Dumnezeu l-ar fi înviat sub o formă de tufă, şi l-ar fi sortit să aducă leacuri oamenilor şi să nu înceteze să se răzbune pe diavol, ucigaşul sau.

Corelat cu farmece, descântece de dragoste, uneori socul le aducea necazuri fetelor care voiau să atragă un flăcău, întrucât diavolul stătea ascuns în preajma lui şi era gata să le facă rău dacă greşeau vorbele descântecului. Într-o altă practică magică veche, "Fetele merg fetele noaptea în pielea goală şi îl sorocesc (socul) cu pâine şi sare şi cu zahăr, să-şi vadă ursitorul. De iese cal, e bine; de iese om, e bine; de iese stafie, e bine; dar de iese un sul de fum, atunci fata n-are parte."

Socul în medicină populară 

Acest articol este pur informativ şi nu se substitue recomandărilor medicale profesioniste. Dacă vreţi să apelaţi la vreun tratament inspirat de rândurile de mai jos, căutaţi mai întâi sfatul medicului. 

Utilizat în medicină de pe vremea romanilor, socul era prezent şi în leacurile vechi preparate în Britania şi Ţara Galilor, precum şi în cele ale şcolii medicale italiene de la Salernum.

Odinioară, rădăcina socului era întrebuinţată pentru a induce vomitatul şi purificarea organismului şi, în ceaiuri, pentru prevenirea hidropiziei.

Din frunze se pregătea o cremă, Unguentum Sambuci Viride (pomadă verde de soc), un remediu pentru răni, zgârieturi, luxaţii. Uleiul din frunze de soc (Oleum Viride) ajuta digestia, avea funcţii purgative, expectorante, diuretice şi diaforetice, şi se credea că era eficace în vindecarea hidropiziei şi inflamaţiilor gâtului.

Florile erau folosite verzi, proaspete, pentru "apa de soc" şi uscate pentru infuzii. Apa din flori de şoc (Aqua Sambuci), cunoscută în Franţa ca "Eau de Sureau," era considerată un leac de bază pentru înlăturarea pistruilor şi tratarea arsurilor soarelui, un produs cosmetic ce menţinea pielea albă şi delicată. Pe de altă parte, era utilizată pentru afecţiuni pulmonare, febră, pojar. Ceaiul rece din flori de soc era apreciat ca fiind bun pentru inflamaţiile ochilor şi purificarea sângelui în perioada de primăvară. Din flori se pregătea şi un oţet recomandat pentru dureri de gât.

Vinul din fructele de soc preparat în Anglia avea proprietăţi diuretice şi emetice, şi era preţuit în tratamentul reumatismului, colicilor, diareei. Consumat fierbinte, înainte de culcare, era înzestrat cu mari puteri curative, inclusiv pentru guturai şi gripă.

Într-o superstiţie occidentală, frunzele de soc culese în ultima zi din luna aprilie vindecau cu rapiditate rănile.


Surse: 
- Mona A Radford, Edwin Radford: Encyclopedia of Superstitions 
- Cora Linn Daniels, C. M. Stevans: Encyclopedia of Superstitions, Folklore, and the Occult Sciences ..., Volumul 2 
- Elena Niculescu-Voronca: Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică 
- Antoaneta Olteanu: Şcoala de solomonie - Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat 
- Artur Gorovei: Credinţi şi superstiţii ale poporului român 

Pelinul în superstiţii, credinţe şi legende