Originea şi istoria interpretării superstiţiilor
Considerate credinţele iraţionale, conform cărora evenimentele viitoare pot fi influenţate sau prezise de comportamente şi întâmplări neasociate în vreun fel cu ele, superstiţiile au avut diverse semnificaţii în diferite culturi şi perioade ale istoriei. Dacă au un vreun numitor comun, acesta pare să fie conotaţia lor în general negativă, o opoziţiei sau o interdicţie legată de un aspect al existenţei, ori tendinţa lor de a contrazice ceva recunoscut, consacrat, ţinând de obicei de religie sau ştiinţă. Culmea este că diverse religii le-au utilizat pentru a denunţa păgânismul, inadvertenţa, greşeala altor credinţe religioase, ajungându-se apoi ca însăşi religia ca atare să fie catalogată de mulţi ca o superstiţie!
Cele mai timpurii superstiţii au fost generate de ignoranţă şi teama de necunoscut, de încercarea oamenilor de a identifica cauzele unor întorsături nefericite,ghinioniste ale destinului şi dorinţa lor de a le evita sau a le ţine sub control.
Adeseori, la originea unor astfel de credinţe se află coincidenţe întâmplătoare, aleatorii. De exemplu, dacă un atlet poartă o anume pereche de şosete într-o zi când are o performanţă foarte bună, poate să continue să o poarte sub impresia că aceasta atrage norocul de partea sa. Eventualele sale succese viitoare întăresc o astfel de credinţă. În unele cazuri, este posibil, pur şi simplu, ca această credinţă în succes sau un eşec să îşi pună amprenta asupra performanţelor atletului. Când nu-şi găseşte şosetele "norocoase," din cauza pierderii încrederii în sine, poate să aibă rezultate slabe într-un concurs, ceea ce îi măreşte şi mai mult crezul în puterea magică a şosetelor sale.
Superstiţiile pot fi, totodată, comportamente învăţate. Copiii care îi văd pe cei din preajma lor dedandu-se unor acţiuni superstiţioase precum bătutul în lemn ori evitarea de a merge pe sub o scară pot să adopte astfel de comportamente. Originea reală a unor anumite superstiţii vechi de secole se poate pierde pe măsură ce sunt preluate de la o generaţie la alta printr-un proces de învăţare observaţională.
Grecii antici se refereau la superstiţii ca "deisidaimonia," adică frica de spirite sau daimoini. Această denumire a avut iniţial o conotaţie pozitivă, cu semnificaţia de "teamă faţă de divinitate." Oricum, cuvântul superstiţie provine din epoca antică romană, când termenul "superstitio" era unul peiorativ, cu referire la religiile ori practicile religioase considerate barbare, precum iudaismul şi creştinismul. În latină, "superstitio" înseamnă "a rămâne încremenit în teamă/respect." Acest cuvânt este asociat şi cu cel latin "superstes" (a supravieţui) şi, în acest sens, indică rămăşiţele unor idei ori credinţe care au continuat să existe după ce semnificaţia lor originară a fost uitată. Din acest motiv, superstiţiile sunt frecvent văzute drept relicve ale unor moduri învechite de gândire.
Visele despre morţi în superstiţiile româneşti
Prima conotaţie negativă a superstiţiilor a apărut în secolul al IV-lea î.Hr., în lucrarea "Caracterele" a lui Theophrastus. El descria omul superstiţios ca pe unul atât de obsedat de ritualuri de apărare faţă de mânia zeilor încât nu putea duce o viaţă normală. Potrivit lui Theophrastus, "deisidaimonia" era folosită tot mai mult negativ, fără să-şi piardă totuşi întru totul utilizarea pozitivă.
Plutarh, în eseul despre superstiţii din opera sa "Moralia" a apelat la doctrina aristoteliană a virtuţii ca mijloc de a face distincţie între ateism şi deisidaimonia, vicii opuse în religie. El a argumentat că ateismul era superior în toate privinţele superstiţiilor, deoarece era o insultă mai mică adresată zeilor să afirmi că ei nu există decât să pretinzi că sunt cruzi. Ateistul era ferit de griji, pe când omul superstiţios trăia într-o teroare constantă.
Plutarh a inclus o gamă mai largă decât Theophrastus de comportamente religioase în categoria superstiţiilor, precum sacrificiul uman, respectarea de către evrei a sabatului, teama de a fi pedepsit în viaţa de apoi, şi credinţa oarbă în miturile greceşti. Consecinţele superstiţiilor puteau fi dezastruoase nu numai pentru o persoană superstiţioasă, ci şi pentru oricine care depindea de ea. Plutarh îl da că exemplu în acest sens pe generalul Nicias, care ar fi provocat o catastrofă în Siracuza din pricina fricii sale faţă de o eclipsă de lună.
Scriitorul antic Varro făcea deosebire între omul superstiţios, ce se temea de zei considerabdu-i inamicii săi, şi cel religios, care era devotat zeilor precum părinţilor săi.
Creştinii şi-au acuzat oponenţii păgâni ca practicând ritualuri superstiţioase şi fiind adepţii unor idolatrii de natură superstiţioasă. Sfântul Augustin, într-un pasaj din scrierea sa "Asupra doctrinei creştine," a asociat explicit idolatria cu divinaţia, ca practică superstiţioasă, şi a considerat toate religiile păgâne ca fiind superstiţioase.
Convertirea Imperiului Roman la creştinism din secolul al IV-lea şi creştinarea crescândă a instituţiilor romane a condus în secolul al V-lea la adaptarea legilor romane care se refereau la toate religiile necreştine drept superstiţii. Autorităţile creştine au etichetat mult timp practicile superstiţioase, chiar şi pe cele ale unor creştini, ca fiind izvodite din păgânism.
Thomas Aquinus a furnizat o definiţie meticuloasă şi influentă a superstiţiilor în "Summa Theologica." Asemeni lui Plutarh, a afirmat că superstiţia era un viciu al excesului religios, iar impietatea era un viciu al deficienţei religioase. Diferitele superstiţii includeau venerări eronate ale adevăratului Dumnezeu (Aquinus dădea exemplul cuiva care respecta vechea "lege"). Un alt tip de superstiţie era idolatria, adică venerarea unor obiecte neadecvate, a altceva decât Dumnezeu. Divinatia şi alte practici magice, pe care Aquinua le vedea că forme implicite sau explicite de înţelegere cu demonii, erau de asemeni superstiţii care nu respectau preceptul că omul trebuie să înveţe de la Dumnezeu şi să se încreadă în El.
Campania catolică împotriva superstiţiilor din Evul Mediu şi perioada modernă timpurie nu era doar teoretică. Reformatorii bisericeşti predicau şi luau măsuri directe contra practicilor superstiţioase, cum erau purtarea de amulete şi talismane. Autorităţile catolice defineau superstiţiile ca activităţi ce nu se bazau nici pe natură, nici pe puterea divină. Superstiţiile nu ameninţau numai laicii. Unii preoţi catolici erau adesea văzuţi că tolerandu-le şi chiar practicandu-le, şi mulţi din liderii campaniilor împotriva acestora erau călugări care activau din afara ierarhiei diocezei bisericeşti.
În Spania modernă timpurie, s-a produs o bogată literatură despre superstiţii. Călugărul Pedro Carmelo, în al său "Tratat condamnând toate superstiţiile," s-a ocupat de sufletele spaniole comune, obişnuite, ameninţate de superstiţii identificate cu totul cu magia. După Carmelo, toate superstiţiile erau bazate pe dorinţa câştigării unor idei ilicite sau a unor câştiguri materiale. Cele dintâi erau necromanţia şi divinaţia, iar ultimele erau farmecele şi vrăjitoria. Totodată, Carmelo pretindea că evenimentele pot fi provocate ori de intervenţia divină, prin miracole, ori prin acţiunea îngerilor buni sau răi, ori prin cele naturale. Atribuirea efectelor unor alte cauze era determinată de superstiţii.
Musulmanii care venerau raclele unor oameni sfinţi decedaţi sau celebrau "mawlid" (naşterea lui Mohamed) erau condamnaţi pentru practice necoranice, întrucât îşi îndreptau rugile către altcineva decât Dumnezeu, o infracţiune numită "shirk," adică idolatrie. Printre cei mai importanţi credincioşi musulmani care au luptat contra superstiţiilor au fost juristul sirian, din Şcoala Hanbali sunnită, Taqi al-Din Ibn Taymiyya (1262-1328) şi discipolul său, Ibn Qayym al-Jawziyya (1292-1350). Cei doi au apreciat că primele trei secole ale Islamului au fost îndepărtate de practici superstitioase, însă că musulmanii din vremea lor erau corupţi de ele, asociind rugile la morminte cu practici preislamice arăbeşti, politeiste, şi unele creştineşti.
Mişcarea Wahhabi de reformă islamică, ce s-a ivit în Arabia secolului al XVIII-lea, l-a recunoscut pe Ibn Tayymiya drept precursor şi a dus o luptă crancenă contra venerării "superstitoase" a mormintelor şi raclelor, distrugând multe din ele. Curente de reformă islamică asemănătoare, precum cel fondat de Sayyid Ahmad Barelwi (1786-1831) denunţau şi ele superstiţiile. Reformatorii islamici indieni au corelat frecvent idolatria cu influenţele hinduismului.
Conceptul superstiţiei ca eroare religioasă a fost foarte influent în vremea Reformei, când protestanţii au definit ca superstiţii numeroase aspecte ale venerării tradiţionale catolice, rugăciunilor dedicate moaştelor sfinţilor şi obiceiurile legate de împărtăşanie.
Francis Bacon (1561-1626), în eseul său despre superstiţii, l-a citat pe Plutarh şi l-a urmat în credinţa că ateismul este preferabil acestora. Bacon, reluând retorica comună protestantă şi anticatolică, a enumerat ca superstiţii "ritualurile şi ceremoniile agreabile, senzuale şi excesul sfinţeniei exterioare şi fariseice," respectul excesiv pentru tradiţii.
Duminica în superstiţiile lumii
Acuzaţiile catolice de comportament superstiţios aduse protestanţilor au fost mai puţin frecvente, deoarece principala învinuire îndreptată asupra acestora era de erezie. Erezia diferea de superstiţie întrucât rezulta mai degrabă dintr-o eroare voită decât din ignoranţa. Totodată, superstiţia era văzută ca diferită de erezie fiindcă se focaliza mai mult pe practici decât pe credinţe. Sir Thomas Browne (în "Pseudodoxia Epidemica") şi alţi cărturari catolici au analizat superstiţiile şi le-au proclamat ca "greşeli vulgare."
Gânditori iluminişti ca David Hume (1711-1776) şi Joseph Adison (1672-1719) au dat o altă interpretare superstiţiilor. Hume a pretins că îşi aveau originea în frica faţă de necunoscut şi că oamenii le adaptau pentru a îmblânzi forţe necunoscute, şi a se proteja astfel de ele. Din acest punct de vedere, credinţele de acest gen erau periculoase pentru că oamenilor stăpâniţi de ele le era frică să se apropie direct de divinitate şi, din acest motiv, le ofereau autoritate preoţilor.
Unii filosofi radicali iluminişti au extins conceptul de superstiţie asociindu-l cu toate religiile. În al său "Dicţionar filosofic," Voltaire amintea cum diferitele secte creştine şi necreştine s-au denunţat una pe alta ca fiind superstiţioase. Accentuând că nu există vreo religie care să nu fi fost vreodată acuzată de o alta ca superstiţie, Voltaire a discreditat în general religia organizată. Atât Voltaire, cât şi Hume, au sugerat că superstiţiile inevitabile ale oamenilor nu erau întru totul un lucru rău, deoarece le menţinea trează prudenţa, nu îi atrăgeau către noutăţi nocive.
În epoca romantică, superstiţiile au fost evaluate mai pozitiv, în parte ca o reacţie contra raţionalismului iluminist, în parte din cauza interesului crescând pentru foclor, cultura populară. Poetul englez John Clare (1793-1864) a văzut superstiţiile din ţara sa ca reminiscenţe ale culturii anglo-saxonilor şi normanzilor. El scria: " Superstiţia trăieşte mai mult decât cărţile; ea este grefată în mintea umană până devine o parte a existenţei omului, şi este purtată de la o generaţie la alta pe valurile eternităţii, cu cea mai mândră faimă, neafectată de roiurile uzurpatoare ale insectelor uitării, cu care sunt ameninţate cărţile."
Ştiinţele umane din secolul al XIX-lea au considerat superstiţiile ca parte a materialelor de studiu, iar antropologii şi folcloriştii le-au adunat şi le-au analizat, iar psihologii le-au căutat rădăcinile din mintea omenească.
Superstiţiile din epoca modernă sunt mai puţin văzute în contradicţie cu religia, fiind mai degrabă considerate a fi în opoziţie cu ştiinţa, raţiunea, modernitatea. Campaniile de abolire ale acestora au continuat dar nu au mai fost motivate de obicei de purificarea religioasă.
Guvernul chinezesc de la începutul secolului al XX-lea, în eforturile sale de a moderniza cultura din China, a apelat la un nou concept, "mixin," tradus ca "superstiţie" pentru a defini numeroase aspecte ale religiei populare numite anterior "heterodoxie." Această schimbare lingvistică a acompaniat o transformare a strategiei de neoconfuciene de încorporare a religiei populare ca sprijin pentru instaurarea ordinii, într-una de suprimare activă a acesteia.
Guvernul chinez naţionalist din 1928 a emis decretul "Standarde pentru păstrarea şi abandonarea zeilor şi templelor," atacând superstiţiile ca fiind opuse ştiinţei şi progresului. Decretul făcea distincţie între culte, cele ce rămâneau permisibile mai ales fiind cele ale zeificării unor oameni precum Buddha şi Confucius. Era interzis mai cu seamă cultul unor divinităţi "naturale," caum era zeul ploii.
Viziunea raţională şi ştiinţifică din ultima vreme s-a focalizat, printre altele, pe combaterea superstiţiilor. Psihologii au continuat să le investigheze şi să le caute surse adânci, eventual evoluţioniste. Psihologul comportamentalist B. F. Skinner, bazându-se pe studiul unor porumbei, a tras concluzia că sunt profund înrădăcinate în mintea umană, fără a avea vreo legătură de tip cauză-efect.
În România "socialistă," liderii s-a concentrat atât de mult pe eliminarea practicilor religioase încât au trecut adeseori cu vederea superstiţiile. Mai mult decât atât, mulţi conducători de "stat şi partid" nu se puteau abţine să nu ţină cont de ele!
În societatea românească actuală, superstiţiile continuă să fie la mare preţ. Culmea, mai ales pe internet, ele provoacă dezbateri şi opinii înfocate! Poate că, la urma urmelor, au să potenţialul să ne transmită ceva important, nu literal, cât încifrat!
Surse:
- Encyclopedia. com
- New World Encyclopedia
Cele mai răspândite superstiţii din lume
Cele mai timpurii superstiţii au fost generate de ignoranţă şi teama de necunoscut, de încercarea oamenilor de a identifica cauzele unor întorsături nefericite,ghinioniste ale destinului şi dorinţa lor de a le evita sau a le ţine sub control.
Adeseori, la originea unor astfel de credinţe se află coincidenţe întâmplătoare, aleatorii. De exemplu, dacă un atlet poartă o anume pereche de şosete într-o zi când are o performanţă foarte bună, poate să continue să o poarte sub impresia că aceasta atrage norocul de partea sa. Eventualele sale succese viitoare întăresc o astfel de credinţă. În unele cazuri, este posibil, pur şi simplu, ca această credinţă în succes sau un eşec să îşi pună amprenta asupra performanţelor atletului. Când nu-şi găseşte şosetele "norocoase," din cauza pierderii încrederii în sine, poate să aibă rezultate slabe într-un concurs, ceea ce îi măreşte şi mai mult crezul în puterea magică a şosetelor sale.
Superstiţiile pot fi, totodată, comportamente învăţate. Copiii care îi văd pe cei din preajma lor dedandu-se unor acţiuni superstiţioase precum bătutul în lemn ori evitarea de a merge pe sub o scară pot să adopte astfel de comportamente. Originea reală a unor anumite superstiţii vechi de secole se poate pierde pe măsură ce sunt preluate de la o generaţie la alta printr-un proces de învăţare observaţională.
Grecii antici se refereau la superstiţii ca "deisidaimonia," adică frica de spirite sau daimoini. Această denumire a avut iniţial o conotaţie pozitivă, cu semnificaţia de "teamă faţă de divinitate." Oricum, cuvântul superstiţie provine din epoca antică romană, când termenul "superstitio" era unul peiorativ, cu referire la religiile ori practicile religioase considerate barbare, precum iudaismul şi creştinismul. În latină, "superstitio" înseamnă "a rămâne încremenit în teamă/respect." Acest cuvânt este asociat şi cu cel latin "superstes" (a supravieţui) şi, în acest sens, indică rămăşiţele unor idei ori credinţe care au continuat să existe după ce semnificaţia lor originară a fost uitată. Din acest motiv, superstiţiile sunt frecvent văzute drept relicve ale unor moduri învechite de gândire.
Visele despre morţi în superstiţiile româneşti
Prima conotaţie negativă a superstiţiilor a apărut în secolul al IV-lea î.Hr., în lucrarea "Caracterele" a lui Theophrastus. El descria omul superstiţios ca pe unul atât de obsedat de ritualuri de apărare faţă de mânia zeilor încât nu putea duce o viaţă normală. Potrivit lui Theophrastus, "deisidaimonia" era folosită tot mai mult negativ, fără să-şi piardă totuşi întru totul utilizarea pozitivă.
Plutarh, în eseul despre superstiţii din opera sa "Moralia" a apelat la doctrina aristoteliană a virtuţii ca mijloc de a face distincţie între ateism şi deisidaimonia, vicii opuse în religie. El a argumentat că ateismul era superior în toate privinţele superstiţiilor, deoarece era o insultă mai mică adresată zeilor să afirmi că ei nu există decât să pretinzi că sunt cruzi. Ateistul era ferit de griji, pe când omul superstiţios trăia într-o teroare constantă.
Plutarh a inclus o gamă mai largă decât Theophrastus de comportamente religioase în categoria superstiţiilor, precum sacrificiul uman, respectarea de către evrei a sabatului, teama de a fi pedepsit în viaţa de apoi, şi credinţa oarbă în miturile greceşti. Consecinţele superstiţiilor puteau fi dezastruoase nu numai pentru o persoană superstiţioasă, ci şi pentru oricine care depindea de ea. Plutarh îl da că exemplu în acest sens pe generalul Nicias, care ar fi provocat o catastrofă în Siracuza din pricina fricii sale faţă de o eclipsă de lună.
Scriitorul antic Varro făcea deosebire între omul superstiţios, ce se temea de zei considerabdu-i inamicii săi, şi cel religios, care era devotat zeilor precum părinţilor săi.
Creştinii şi-au acuzat oponenţii păgâni ca practicând ritualuri superstiţioase şi fiind adepţii unor idolatrii de natură superstiţioasă. Sfântul Augustin, într-un pasaj din scrierea sa "Asupra doctrinei creştine," a asociat explicit idolatria cu divinaţia, ca practică superstiţioasă, şi a considerat toate religiile păgâne ca fiind superstiţioase.
Convertirea Imperiului Roman la creştinism din secolul al IV-lea şi creştinarea crescândă a instituţiilor romane a condus în secolul al V-lea la adaptarea legilor romane care se refereau la toate religiile necreştine drept superstiţii. Autorităţile creştine au etichetat mult timp practicile superstiţioase, chiar şi pe cele ale unor creştini, ca fiind izvodite din păgânism.
Superstiţiile prin prisma bisericii medievale şi a celei moderne timpurii
Thomas Aquinus a furnizat o definiţie meticuloasă şi influentă a superstiţiilor în "Summa Theologica." Asemeni lui Plutarh, a afirmat că superstiţia era un viciu al excesului religios, iar impietatea era un viciu al deficienţei religioase. Diferitele superstiţii includeau venerări eronate ale adevăratului Dumnezeu (Aquinus dădea exemplul cuiva care respecta vechea "lege"). Un alt tip de superstiţie era idolatria, adică venerarea unor obiecte neadecvate, a altceva decât Dumnezeu. Divinatia şi alte practici magice, pe care Aquinua le vedea că forme implicite sau explicite de înţelegere cu demonii, erau de asemeni superstiţii care nu respectau preceptul că omul trebuie să înveţe de la Dumnezeu şi să se încreadă în El.
Campania catolică împotriva superstiţiilor din Evul Mediu şi perioada modernă timpurie nu era doar teoretică. Reformatorii bisericeşti predicau şi luau măsuri directe contra practicilor superstiţioase, cum erau purtarea de amulete şi talismane. Autorităţile catolice defineau superstiţiile ca activităţi ce nu se bazau nici pe natură, nici pe puterea divină. Superstiţiile nu ameninţau numai laicii. Unii preoţi catolici erau adesea văzuţi că tolerandu-le şi chiar practicandu-le, şi mulţi din liderii campaniilor împotriva acestora erau călugări care activau din afara ierarhiei diocezei bisericeşti.
În Spania modernă timpurie, s-a produs o bogată literatură despre superstiţii. Călugărul Pedro Carmelo, în al său "Tratat condamnând toate superstiţiile," s-a ocupat de sufletele spaniole comune, obişnuite, ameninţate de superstiţii identificate cu totul cu magia. După Carmelo, toate superstiţiile erau bazate pe dorinţa câştigării unor idei ilicite sau a unor câştiguri materiale. Cele dintâi erau necromanţia şi divinaţia, iar ultimele erau farmecele şi vrăjitoria. Totodată, Carmelo pretindea că evenimentele pot fi provocate ori de intervenţia divină, prin miracole, ori prin acţiunea îngerilor buni sau răi, ori prin cele naturale. Atribuirea efectelor unor alte cauze era determinată de superstiţii.
Superstiţiile şi inamicii lor la musulmani
Musulmanii care venerau raclele unor oameni sfinţi decedaţi sau celebrau "mawlid" (naşterea lui Mohamed) erau condamnaţi pentru practice necoranice, întrucât îşi îndreptau rugile către altcineva decât Dumnezeu, o infracţiune numită "shirk," adică idolatrie. Printre cei mai importanţi credincioşi musulmani care au luptat contra superstiţiilor au fost juristul sirian, din Şcoala Hanbali sunnită, Taqi al-Din Ibn Taymiyya (1262-1328) şi discipolul său, Ibn Qayym al-Jawziyya (1292-1350). Cei doi au apreciat că primele trei secole ale Islamului au fost îndepărtate de practici superstitioase, însă că musulmanii din vremea lor erau corupţi de ele, asociind rugile la morminte cu practici preislamice arăbeşti, politeiste, şi unele creştineşti.
Mişcarea Wahhabi de reformă islamică, ce s-a ivit în Arabia secolului al XVIII-lea, l-a recunoscut pe Ibn Tayymiya drept precursor şi a dus o luptă crancenă contra venerării "superstitoase" a mormintelor şi raclelor, distrugând multe din ele. Curente de reformă islamică asemănătoare, precum cel fondat de Sayyid Ahmad Barelwi (1786-1831) denunţau şi ele superstiţiile. Reformatorii islamici indieni au corelat frecvent idolatria cu influenţele hinduismului.
Superstiţiile în reformele protestante şi catolice
Conceptul superstiţiei ca eroare religioasă a fost foarte influent în vremea Reformei, când protestanţii au definit ca superstiţii numeroase aspecte ale venerării tradiţionale catolice, rugăciunilor dedicate moaştelor sfinţilor şi obiceiurile legate de împărtăşanie.
Francis Bacon (1561-1626), în eseul său despre superstiţii, l-a citat pe Plutarh şi l-a urmat în credinţa că ateismul este preferabil acestora. Bacon, reluând retorica comună protestantă şi anticatolică, a enumerat ca superstiţii "ritualurile şi ceremoniile agreabile, senzuale şi excesul sfinţeniei exterioare şi fariseice," respectul excesiv pentru tradiţii.
Duminica în superstiţiile lumii
Acuzaţiile catolice de comportament superstiţios aduse protestanţilor au fost mai puţin frecvente, deoarece principala învinuire îndreptată asupra acestora era de erezie. Erezia diferea de superstiţie întrucât rezulta mai degrabă dintr-o eroare voită decât din ignoranţa. Totodată, superstiţia era văzută ca diferită de erezie fiindcă se focaliza mai mult pe practici decât pe credinţe. Sir Thomas Browne (în "Pseudodoxia Epidemica") şi alţi cărturari catolici au analizat superstiţiile şi le-au proclamat ca "greşeli vulgare."
Superstiţiile în perioada iluministă şi cea romantică
Gânditori iluminişti ca David Hume (1711-1776) şi Joseph Adison (1672-1719) au dat o altă interpretare superstiţiilor. Hume a pretins că îşi aveau originea în frica faţă de necunoscut şi că oamenii le adaptau pentru a îmblânzi forţe necunoscute, şi a se proteja astfel de ele. Din acest punct de vedere, credinţele de acest gen erau periculoase pentru că oamenilor stăpâniţi de ele le era frică să se apropie direct de divinitate şi, din acest motiv, le ofereau autoritate preoţilor.
Unii filosofi radicali iluminişti au extins conceptul de superstiţie asociindu-l cu toate religiile. În al său "Dicţionar filosofic," Voltaire amintea cum diferitele secte creştine şi necreştine s-au denunţat una pe alta ca fiind superstiţioase. Accentuând că nu există vreo religie care să nu fi fost vreodată acuzată de o alta ca superstiţie, Voltaire a discreditat în general religia organizată. Atât Voltaire, cât şi Hume, au sugerat că superstiţiile inevitabile ale oamenilor nu erau întru totul un lucru rău, deoarece le menţinea trează prudenţa, nu îi atrăgeau către noutăţi nocive.
În epoca romantică, superstiţiile au fost evaluate mai pozitiv, în parte ca o reacţie contra raţionalismului iluminist, în parte din cauza interesului crescând pentru foclor, cultura populară. Poetul englez John Clare (1793-1864) a văzut superstiţiile din ţara sa ca reminiscenţe ale culturii anglo-saxonilor şi normanzilor. El scria: " Superstiţia trăieşte mai mult decât cărţile; ea este grefată în mintea umană până devine o parte a existenţei omului, şi este purtată de la o generaţie la alta pe valurile eternităţii, cu cea mai mândră faimă, neafectată de roiurile uzurpatoare ale insectelor uitării, cu care sunt ameninţate cărţile."
Ştiinţele umane din secolul al XIX-lea au considerat superstiţiile ca parte a materialelor de studiu, iar antropologii şi folcloriştii le-au adunat şi le-au analizat, iar psihologii le-au căutat rădăcinile din mintea omenească.
Superstiţiile în lumea modernă
Superstiţiile din epoca modernă sunt mai puţin văzute în contradicţie cu religia, fiind mai degrabă considerate a fi în opoziţie cu ştiinţa, raţiunea, modernitatea. Campaniile de abolire ale acestora au continuat dar nu au mai fost motivate de obicei de purificarea religioasă.
Guvernul chinezesc de la începutul secolului al XX-lea, în eforturile sale de a moderniza cultura din China, a apelat la un nou concept, "mixin," tradus ca "superstiţie" pentru a defini numeroase aspecte ale religiei populare numite anterior "heterodoxie." Această schimbare lingvistică a acompaniat o transformare a strategiei de neoconfuciene de încorporare a religiei populare ca sprijin pentru instaurarea ordinii, într-una de suprimare activă a acesteia.
Guvernul chinez naţionalist din 1928 a emis decretul "Standarde pentru păstrarea şi abandonarea zeilor şi templelor," atacând superstiţiile ca fiind opuse ştiinţei şi progresului. Decretul făcea distincţie între culte, cele ce rămâneau permisibile mai ales fiind cele ale zeificării unor oameni precum Buddha şi Confucius. Era interzis mai cu seamă cultul unor divinităţi "naturale," caum era zeul ploii.
Viziunea raţională şi ştiinţifică din ultima vreme s-a focalizat, printre altele, pe combaterea superstiţiilor. Psihologii au continuat să le investigheze şi să le caute surse adânci, eventual evoluţioniste. Psihologul comportamentalist B. F. Skinner, bazându-se pe studiul unor porumbei, a tras concluzia că sunt profund înrădăcinate în mintea umană, fără a avea vreo legătură de tip cauză-efect.
În România "socialistă," liderii s-a concentrat atât de mult pe eliminarea practicilor religioase încât au trecut adeseori cu vederea superstiţiile. Mai mult decât atât, mulţi conducători de "stat şi partid" nu se puteau abţine să nu ţină cont de ele!
În societatea românească actuală, superstiţiile continuă să fie la mare preţ. Culmea, mai ales pe internet, ele provoacă dezbateri şi opinii înfocate! Poate că, la urma urmelor, au să potenţialul să ne transmită ceva important, nu literal, cât încifrat!
Surse:
- Encyclopedia. com
- New World Encyclopedia
Cele mai răspândite superstiţii din lume
Originea şi istoria interpretării superstiţiilor
Reviewed by Diana Popescu
on
august 18, 2017
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
august 18, 2017
Rating:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu