Pantalonii: Istorie, simbol și semnificație
Până în secolul XX, în civilizația europeană, pantalonii erau considerați un articol de îmbrăcăminte exclusiv, esențial masculin. Deși spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, unele femei au început să-i poarte, abia prin anii 1970 au ajuns să fie acceptați ca straie feminine.
De altfel, expresia, "cine poartă pantalonii în casă/în familie" ilustrează clar concepția potrivit căreia aceștia erau numai apanajul bărbaților.
Deși par să fie o formă de îmbrăcăminte modernă, au fost purtați încă din antichitate și au fost menționați chiar și în Biblie. În Exodul, 28: 42 se spune, "Fă-le izmene de in, că să-şi acopere goliciunea, de la brâu până la glezne." În Daniel, 3:21, se menționează, "Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins."
Pantalonii au fost împrumutați în Europa probabil din culturile războinice din Asia Mică. Sciții ajunși (în secolul al II-lea î.Hr.) în regiuni în care se află în prezent Ucraina, Bulgaria, România și sudul Rusiei purtau pantaloni largi, îndesați în încălțările lor.
Istoricul grec Herodot consemna că atât sciții, cât și amazoanele, se îmbrăcau cu pantaloni. Ei au fost adoptați de perși de la sciți prin secolul al V-lea î.Hr.
Celții, un popor nomad din Europa Centrală, purtau și ei acest articol vestimentar.
În antichitate, grecii și romanii etichetau purtarea pantalonilor drept sălbăticie. Îi numeau pe acei care aveau acest obicei "barbari". Pe măsură, însă, ce culturile s-au întrepătruns, soldații romani au început să își pună pe ei pantaloni (până la genunchi) numiți "braccae", ce erau mult mai potriviți în vremea rece decât togile.
Bărbații din Europa Medievală preferau pantaloni nu prea largi, împreună cu tunici scurte. Femeile purtau un soi de pantalonași largi și groși pe sub rochii în perioada iernii.
Acest fel de nădragi au evoluat într-unii mai strânși pe picioare, având partea inferioară asemenea unor ciorapi ce cuprindeau și laba picioarelor.
Ciudatele ritualuri ale îmbrăcămintei | Din istoria modei
Prin anii 1500, bărbații optau pentru pantaloni mai voluminoși, până la genunchi, la care erau atașați ciorapi. Cei care țineau să se remarce, apelau la culori stridente, țipătoare pentru ei. În jurul anilor 1550, acești pantaloni au luat proporții exagerate, fiind "umflați" pe pulpe aidoma unor baloane.
Anii 1600 din Europa occidentală s-au remarcat prin astfel de nădragi împodobiți cu tot felul de nasturi și panglici în rândul nobilimii, pe când oamenii de rând purtau unii lungi până la glezne.
Pantalonii extrem de largi, bufanți, s-au dezvoltat treptat în unii cu cracii mai apropiați de picioare, ce erau legați sub genunchi. În vremea Revoluției Franceze, astfel de straie au fost văzute drept aristocratice, adoptandu-se cei mai lungi, până la glezne, specifici clasei muncitoare.
Tot în acea perioadă, femeile purtau un fel de pantalonași sub fuste, rochii, numiți "pantalettes".
La debutul secolului al XIX-lea, pantalonii bărbătești erau relativ strâmți și, ocazional, dotați cu câte o bandă la tălpi, pentru a fi întinși pe lungime, un stil care a reapărut în îmbrăcămintea femeilor în secolul XX.
La mijlocul secolului al XIX-lea, erau la modă pantaloni lărguți, cu un prohab cu nasturi în loc de anterioara fâșie dreptunghiulară de stofă ce pornea de deasupra turului și se încheia la betelie. Aceștia au început să capete culori mai închise sau neutre, ce s-au menținut până în zilele noastre. Tot atunci, un grup de femei din Anglia a inițiat o mișcare pentru libertatea lor, inclusiv pentru a adopta alte haine mai lejere, atât pentru muncă, cât și pentru activități sportive.
În Anglia victoriană, femeile care lucrau în mine purtau pantaloni sub fustele suflecate.
La finalul secolului al XIX-lea, femeile au început să se înfățișeze în public cu pantaloni în culori discrete, până la genunchi, pentru biciclism și alte sporturi.
Blugii ("jeans"), numiți pe vremuri în România și dangarezi (din cuvântul american "dungarees") au fost concepuți inițial la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru lucrătorii din minele de aur din California. Cusătura dublă le adăuga o durabilitate mai mare, o caracteristică ce a fost menținută în secolul următor. Agreați de fermieri și muncitori din industrie, au devenit în timp un articol de îmbrăcăminte iconic, extrem de popular spre sfârșitul secolul XX și, în continuare, în secolul XXI.
Prințul de Wales a consacrat stilul pantalonilor din secolul XX
Fiul cel mai vârstnic al reginei Victoria, prințul Edward de Wales, ajuns mai apoi regele Edward al VII-lea, a transmis numele său perioadei "edwardiene" a modei masculine, fiind creditat pentru consacrarea tipului de pantaloni din vremea modernă. Edward a introdus manșetele pantalonilor pentru a ridica partea inferioară a crăcilor lor, a-i proteja astfel de praf, și a popularizat dungile verticale ale pantalonilor.
Deși manșetele adaugă greutate la baza lor, conferindu-le netezime, ele pot da, potrivit unora, impresia că scurtează picioarele, fiind potrivite mai curând persoanelor mai înalte.
Pantalonii din secolul XX
Paul Poiret, un faimos creator de modă de la începutul secolului XX, a lansat o ținută vestimentară inspirată de costumația din baletul rusesc Sheherezada, constând dintr-o tunică lungă și un fel de șalvari. Pantalonii aceștia și-au găsit calea către garderoba femeilor lucrând în vânzări sau publicitate ("hostess) ori în ținuta "Palazzo" purtată pe plajă. Ei și-au câștigat popularitatea în anii 1930, și au fost remarcați la idoli ai modei precum Coco Chanel și Katherine Hepburn.
În decursul primul război mondial, femeile care luaseră locurile din fabrici și ferme ale bărbaților înrolați în armată au adoptat pantalonii ca o îmbrăcăminte mai practică de lucru.
Cel de-al doilea război mondial le-a readus pe femei la locuri de muncă specific masculine, punându-le din nou în pantaloni. Postere vestite de atunci încurajau femeile lucrătoare să poarte salopete și blugi.
Cea din urmă parte a secolului XX a înregistrat o adevărată explozie a unor diverse tipuri de pantaloni masculini și feminini. Deși acest articol de îmbrăcăminte modern s-a schimbat puțin față de anii 1930, bărbații (și apoi, femeile) au recurs tot mai mult la pantaloni scurți, șorturi, specifice odată numai copiilor. Blugii au evoluat de la un tip de pantaloni pentru muncă la un simbol al unei mode neconvenționale, ce nu puteau să lipsească din garderoba nimănui.
Totodată, pantalonii au fost acceptați ca parte a îmbrăcăminții femeilor de afaceri spre finalul anilor 1970.
Cu toate astea, unele grupuri religioase mențin interdicția femeilor de a nu purta pantaloni, invocând Biblia, mai precis Deuteronomul 22:5, unde se spune: "Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti, căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău."
Istoria şi simbolurile mănuşilor
De altfel, expresia, "cine poartă pantalonii în casă/în familie" ilustrează clar concepția potrivit căreia aceștia erau numai apanajul bărbaților.
Deși par să fie o formă de îmbrăcăminte modernă, au fost purtați încă din antichitate și au fost menționați chiar și în Biblie. În Exodul, 28: 42 se spune, "Fă-le izmene de in, că să-şi acopere goliciunea, de la brâu până la glezne." În Daniel, 3:21, se menționează, "Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins."
Pantalonii au fost împrumutați în Europa probabil din culturile războinice din Asia Mică. Sciții ajunși (în secolul al II-lea î.Hr.) în regiuni în care se află în prezent Ucraina, Bulgaria, România și sudul Rusiei purtau pantaloni largi, îndesați în încălțările lor.
Istoricul grec Herodot consemna că atât sciții, cât și amazoanele, se îmbrăcau cu pantaloni. Ei au fost adoptați de perși de la sciți prin secolul al V-lea î.Hr.
Celții, un popor nomad din Europa Centrală, purtau și ei acest articol vestimentar.
În antichitate, grecii și romanii etichetau purtarea pantalonilor drept sălbăticie. Îi numeau pe acei care aveau acest obicei "barbari". Pe măsură, însă, ce culturile s-au întrepătruns, soldații romani au început să își pună pe ei pantaloni (până la genunchi) numiți "braccae", ce erau mult mai potriviți în vremea rece decât togile.
Bărbații din Europa Medievală preferau pantaloni nu prea largi, împreună cu tunici scurte. Femeile purtau un soi de pantalonași largi și groși pe sub rochii în perioada iernii.
Acest fel de nădragi au evoluat într-unii mai strânși pe picioare, având partea inferioară asemenea unor ciorapi ce cuprindeau și laba picioarelor.
Ciudatele ritualuri ale îmbrăcămintei | Din istoria modei
Prin anii 1500, bărbații optau pentru pantaloni mai voluminoși, până la genunchi, la care erau atașați ciorapi. Cei care țineau să se remarce, apelau la culori stridente, țipătoare pentru ei. În jurul anilor 1550, acești pantaloni au luat proporții exagerate, fiind "umflați" pe pulpe aidoma unor baloane.
Anii 1600 din Europa occidentală s-au remarcat prin astfel de nădragi împodobiți cu tot felul de nasturi și panglici în rândul nobilimii, pe când oamenii de rând purtau unii lungi până la glezne.
Pantalonii extrem de largi, bufanți, s-au dezvoltat treptat în unii cu cracii mai apropiați de picioare, ce erau legați sub genunchi. În vremea Revoluției Franceze, astfel de straie au fost văzute drept aristocratice, adoptandu-se cei mai lungi, până la glezne, specifici clasei muncitoare.
Tot în acea perioadă, femeile purtau un fel de pantalonași sub fuste, rochii, numiți "pantalettes".
La debutul secolului al XIX-lea, pantalonii bărbătești erau relativ strâmți și, ocazional, dotați cu câte o bandă la tălpi, pentru a fi întinși pe lungime, un stil care a reapărut în îmbrăcămintea femeilor în secolul XX.
La mijlocul secolului al XIX-lea, erau la modă pantaloni lărguți, cu un prohab cu nasturi în loc de anterioara fâșie dreptunghiulară de stofă ce pornea de deasupra turului și se încheia la betelie. Aceștia au început să capete culori mai închise sau neutre, ce s-au menținut până în zilele noastre. Tot atunci, un grup de femei din Anglia a inițiat o mișcare pentru libertatea lor, inclusiv pentru a adopta alte haine mai lejere, atât pentru muncă, cât și pentru activități sportive.
În Anglia victoriană, femeile care lucrau în mine purtau pantaloni sub fustele suflecate.
La finalul secolului al XIX-lea, femeile au început să se înfățișeze în public cu pantaloni în culori discrete, până la genunchi, pentru biciclism și alte sporturi.
Blugii ("jeans"), numiți pe vremuri în România și dangarezi (din cuvântul american "dungarees") au fost concepuți inițial la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru lucrătorii din minele de aur din California. Cusătura dublă le adăuga o durabilitate mai mare, o caracteristică ce a fost menținută în secolul următor. Agreați de fermieri și muncitori din industrie, au devenit în timp un articol de îmbrăcăminte iconic, extrem de popular spre sfârșitul secolul XX și, în continuare, în secolul XXI.
Prințul de Wales a consacrat stilul pantalonilor din secolul XX
Fiul cel mai vârstnic al reginei Victoria, prințul Edward de Wales, ajuns mai apoi regele Edward al VII-lea, a transmis numele său perioadei "edwardiene" a modei masculine, fiind creditat pentru consacrarea tipului de pantaloni din vremea modernă. Edward a introdus manșetele pantalonilor pentru a ridica partea inferioară a crăcilor lor, a-i proteja astfel de praf, și a popularizat dungile verticale ale pantalonilor.
Deși manșetele adaugă greutate la baza lor, conferindu-le netezime, ele pot da, potrivit unora, impresia că scurtează picioarele, fiind potrivite mai curând persoanelor mai înalte.
Pantalonii din secolul XX
Paul Poiret, un faimos creator de modă de la începutul secolului XX, a lansat o ținută vestimentară inspirată de costumația din baletul rusesc Sheherezada, constând dintr-o tunică lungă și un fel de șalvari. Pantalonii aceștia și-au găsit calea către garderoba femeilor lucrând în vânzări sau publicitate ("hostess) ori în ținuta "Palazzo" purtată pe plajă. Ei și-au câștigat popularitatea în anii 1930, și au fost remarcați la idoli ai modei precum Coco Chanel și Katherine Hepburn.
În decursul primul război mondial, femeile care luaseră locurile din fabrici și ferme ale bărbaților înrolați în armată au adoptat pantalonii ca o îmbrăcăminte mai practică de lucru.
Cel de-al doilea război mondial le-a readus pe femei la locuri de muncă specific masculine, punându-le din nou în pantaloni. Postere vestite de atunci încurajau femeile lucrătoare să poarte salopete și blugi.
Cea din urmă parte a secolului XX a înregistrat o adevărată explozie a unor diverse tipuri de pantaloni masculini și feminini. Deși acest articol de îmbrăcăminte modern s-a schimbat puțin față de anii 1930, bărbații (și apoi, femeile) au recurs tot mai mult la pantaloni scurți, șorturi, specifice odată numai copiilor. Blugii au evoluat de la un tip de pantaloni pentru muncă la un simbol al unei mode neconvenționale, ce nu puteau să lipsească din garderoba nimănui.
Totodată, pantalonii au fost acceptați ca parte a îmbrăcăminții femeilor de afaceri spre finalul anilor 1970.
Cu toate astea, unele grupuri religioase mențin interdicția femeilor de a nu purta pantaloni, invocând Biblia, mai precis Deuteronomul 22:5, unde se spune: "Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti, căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău."
Istoria şi simbolurile mănuşilor
Pantalonii: Istorie, simbol și semnificație
Reviewed by Diana Popescu
on
octombrie 05, 2018
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
octombrie 05, 2018
Rating:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu