Cum am înnebunit - Poveste de Khalil Gibran

Mă întrebi cum am înnebunit. S-a întâmplat așa... Într-o zi, cu mult timp înainte să se nască numeroși zei, m-am trezit dintr-un somn foarte adânc și am văzut că îmi fuseseră furate toate măștile, cele șapte măști pe care le creasem și le purtasem în șapte vieți. Am alergat nemascat de-a lungul străzilor pline cu oameni, urlând, "Hoții, hoții, blestemații de hoți!"

Bărbații și femeile au ras de mine, iar o parte din ei chiar au fugit în case, înspăimântați de mine.

Când am ajuns în piață, un tânăr ce stătea pe acoperișul unei case a strigat din răsputeri, "Uitați-l. Este un nebun!" Mi-am ridicat capul spre el și soarele mi-a sărutat față goală, nemascată pentru întâia oară. Pentru prima dată, soarele mi-a sărutat față dezgolită și sufletul mi s-a incendiat cu dragoste pentru soare, și nu mi-am mai dorit vreo mască. Precum în transă, am strigat, "Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții care mi-au luat măștile!"

În acest fel am înnebunit.

Și am descoperit atât libertatea singurătății, cât și cea a siguranței de a fi neînțeles, căci cei care ne înțeleg înrobesc ceva din noi.

Nu sunt însă prea mândru de siguranța mea. Chiar și un hoț aflat în pușcărie este în siguranță față de un alt hoț.

Viziunea - Povestire de Kahlil Gibran