Cele trei întrebări - O poveste cu tâlc de Tolstoi

"Cele trei întrebări" este o poveste cu tâlc, o parabolă, publicată de Lev Tolstoi în 1885 în cartea "Pentru ce trăiesc oamenii și alte povești". Este o proză scurtă despre înțelepciune, cunoaștere, conștiința de sine, bunătate și iertare. Tolstoi ne sugerează aici că oricine își pune o întrebare despre sensul vieții sale nu poate să găsească cel mai viabil răspuns al acesteia decât în sine însuși, și nu de alții. 

S-a întâmplat odată ca unui rege să-i treacă prin cap că dacă ar afla întotdeauna timpul potrivit pentru a începe ceva, dacă ar ști care sunt oamenii pe care ar fi bine să-i asculte și pe cei pe care ar fi cel mai bine să-i ocolească și, deasupra a orice, dacă ar ști mereu care este cel mai important lucru de care ar trebui să se ocupe, nu ar eșua în nimic din ceea ce își propunea să realizeze.

Având acest gând în minte, a dat de veste în tot regatul său că va oferi o mare răsplată oricui îl va învăța care era cea mai oportună vreme pentru orice acțiune, care îi erau cei mai necesari oameni și care era cel mai însemnat lucru ce îl avea de făcut.

Numeroși învățați au venit la rege însă, au dat răspunsuri foarte diferite la întrebările sale.

Drept soluția a primei lui întrebări, unii i-au zis că pentru a afla vremea cea mai prielnică a fiecărei acțiuni cineva trebuia să-și întocmească un tabel cu zile, luni și ani, și să trăiască strict conform acestuia. Numai în acest fel, au pretins ei, totul poate fi făcut la momentul potrivit.

Alții au declarat că este imposibil să decizi dinainte care este cea mai oportună clipă pentru orice acțiune și că, fără a se lăsa absorbit de ceea ce s-a petrecut în trecut, cineva ar trebui să fie atent la tot ce se întâmplă în prezent, numai în acest mod putând fi capabil să facă lucrurile de care era cea mai mare nevoie.

Alții au spus că, indiferent cât ar fi de atent regele la ceea ce este pe cale să se desfășoare, este imposibil pentru un singur om să hotărască timpul cel mai prielnic pentru fiecare acțiune, și că ar fi de dorit ca regele să aibă un consiliu al oamenilor înțelepți, în stare să-l ajute să decidă vremea cea mai favorabilă oricărui lucru.

Cu toate astea, alții au fost de părere că unele evenimente nu pot aștepta să fie prezentate în fața unui consiliu, și că cineva trebuia să se decidă pe loc dacă să le dea curs sau nu. Dar că, pentru a lua o astfel de hotărâre, cineva trebuia să știe dinainte ce se va petrece și, de aceea, era necesar să-i consulte pe magicieni.

Răspunsurile la a doua întrebare au fost la fel de diverse. Unii au zis că oamenii de care avea cea mai mare nevoie regele erau sfetnicii săi; alții, preoțîi, alții, doctorii; în vreme ce alții au spus să războinicii erau cei mai necesari.

La a treia întrebare, privitoare la cea mai importantă ocupație, unii au replicat că cel mai important lucru din lume este știința. Alții au răspuns că este priceperea în război, iar alții, venerarea religioasă.

Munca, moartea și boala - O poveste de Lev Tolstoi

Răspunsurile se băteau cap în cap, iar regele nu a fost de acord cu nici unul din ele, și nu dat vreo răsplată cuiva. Dorind, totuși, în continuare, să afle răspunsurile corecte la întrebările sale, a hotărât să se întâlnească cu un pustnic, renumit pentru înțelepciunea sa. Acesta trăia într-o pădure pe care nu o părăsea niciodată și nu îi primea la dânsul decât pe oamenii obișnuiți. Regele a îmbrăcat, așadar, haine simple, nesofisticate și, înainte de a ajunge la chilia ermitului, a coborât de pe cal, lăsându-și slujitorul să aibă grijă de el.

Atunci când s-a apropiat de pustnic, acesta săpa pământul din fața chiliei sale. Văzându-l pe rege, i-a dat binețe și și-a văzut mai departe de treabă. Era slab, plăpând și, de fiecare dată când își infingea hârlețul în pământ și întorcea câte o brazdă, răsufla din greu.

Regele s-a apropiat de el și i-a spus, "Am sosit la tine, înțeleptule, ca să-mi răspunzi la 3 întrebări: Cum pot învăța să fac fiecare lucru la momentul potrivit? Cine sunt oamenii de care am cel mai mult nevoie, cărora ar trebui, din acest motiv, să le dau o mai mare atenție decât celorlalți? Și, care sunt cele mai importante lucruri, cărora trebuie să le acord prioritate?"

Ermitul l-a ascultat pe rege să-i răspundă însă nimic. Nu a făcut decât să-și scuipe în palme și să își reînceapă săpatul. "Ești obosit", i-a zis regele, "lasă-mă să iau hârlețul și să lucrez o vreme în locul tău".

După ce a săpat câteva rânduri de pământ, regele s-a oprit și și-a repetat întrebările. Pustnicul nu i-a replicat nimic, s-a ridicat din locul unde șezuse și a întins mâna după hârleț, zicând, "Odihnește-te un timp și lasă-mă să mai lucrez puțin". Regele nu i-a dat însă unealta și a pornit din nou să sape. A trecut o oră, apoi încă una.

Soarele a început să coboare în spatele copacilor, iar regele a lovit pentru ultima oară pământul cu hârlețul și a spus, "Am venit la tine, înțeleptule, pentru a afla răspunsurile la întrebările mele. Dacă nu poți să-mi oferi nici unul, mărturisește-mi asta, și o să mă întorc acasă".

"Vine cineva în fugă către noi", a exclamat pustnicul. "Hai să vedem cine este". Regele s-a întors și a zărit un om bărbos ce alerga în afara pădurii. Bărbatul își ținea mâinile peste burtă, iar printre degete i se scurgea sânge. Regele și ermitul i-au desfăcut veștmântul și au văzut că avea o rană adâncă în abdomen.

Regele i-a curățat-o cât a putut de bine și i-a bandajat-o cu batista sa și cu un ștergar de al pustnicului. Sângele nu înceta însă să curgă, așa că regele i-a desfăcut o dată, și încă o dată bandajul, i-a spălat rana și a legat-o din nou. Atunci când, în cele din urmă, sângele s-a oprit, omul și-a venit în simțiri și a cerut ceva de băut.

Regele a luat apă proaspătă și i-a adus-o rănitului. Între timp, soarele apusese și se făcuse frig. Regele l-a cărat, așadar, cu ajutorul pustnicului, pe om în chilie și l-a așezat pe pat. Odată întins, rănitul și-a închis ochii și a devenit tăcut. Regele era atât de obosit de drum și de muncă făcută încât s-a ghemuit pe prag și a adormit de îndată, fără să se mai trezească în decursul scurtei nopți de vară. Dimineața, la trezire, i-a trebuit ceva timp pentru a-și aduce aminte cine era el și cine era bărbatul așezat pe pat, care se uită cu insistență la el, cu niște ochi strălucitori.

"Iartă-mă!" i-a zis omul bărbos, cu o voce stinsă, după ce a observat că regele era treaz și privea către el. "Nu te cunosc și nu am ce să-ți iert", i-a răspuns regele. "Tu nu mă știi, dar eu te cunosc. Sunt acel dușman al tău care a  jurat să se răzbune pe tine pentru că i-ai executat fratele și i-ai luat averea. Știam că ai plecat de unul singur la pustnic și m-am hotărât să te omor la întoarcerea ta. Am dat însă peste slujitorii tăi, iar ei m-au recunoscut și m-au rănit. Am scăpat de ei, însă aș fi sângerat până la moarte dacă nu-mi pansai rana. Am vrut să te ucid, și tu mi-ai salvat viața. Acum, că trăiesc, dacă-ți dorești asta, aș vrea să te slujesc ca cel mai credincios rob și să le poruncesc fiilor mei să facă același lucru. Iartă-mă!"

Regele era foarte mulțumit că făcuse pace cu dușmanul său atât de ușor și că-l câștigase drept prieten, așa că nu numai că l-a iertat, dar i-a spus și că îi va trimite medicii și slujitorii săi pentru a-l îngriji, și i-a promis că îi va înapoia averea fratelui lui.

După ce și-a luat rămas bun de la rănit, regele a ieșit pe ușa și s-a uitat în jur după pustnic. Înainte să plece, voia să-l roage iarăși să-i răspundă la întrebări. Eremitul era afară. Era așezat pe genunchi și punea semințe în pământul săpat cu o zi mai devreme. Regele s-a apropiat de el și i s-a adresat, "Pentru ultima oară, te rog să-mi dai răspunsuri la întrebările mele, înțeleptule".

"Ai deja răspunsurile", i-a zis pustnicul îngenuncheat în continuare pe picioarele sale subțiri, pe când privea în sus către regele aflat chiar în fața sa.

"Cum mi-ai răspuns? Ce vrei să spui?" l-a chestionat regele.

"Nu ți-ai dat încă seama?" i-a replicat eremitul. "Dacă nu ți-ar fi fost ieri milă de slăbiciunea mea și nu ai fi săpat acele brazde pentru mine, ci ți-ai fi văzut de drum, dușmanul tău te-ar fi atacat și ai fi regretat că nu ai rămas cu mine. Așadar, cel mai important timp a fost cel în care ai săpat pământul, eu am fost cel mai important om pentru tine și a-mi fi de ajutor mie a fost cel mai important lucru pe care îl puteai face. După aceea, atunci când omul bărbos a alergat spre noi, cea mai importantă vreme a fost cea în care l-ai îngrijit căci, dacă nu i-ai fi oblojit rana, ar fi murit fără să mai facă pace cu tine. Drept urmare, el a fost cel mai important om și ceea ce ai făcut pentru dânsul a fost cea mai importantă treabă. Adu-ți aminte, așadar, că există doar un singur timp important: Acum! Este cel mai important pentru că este singurul timp asupra căruia avem vreo putere. Cel mai necesar om este cel împreună cu care ești, întrucât nici un om nu știe dacă va mai avea de a face cu vreun altul. Iar cel mai important lucru este să-i faci acestuia bine, pentru că numai din acest motiv a fost trimis orice om în această viață!"

O boabă de porumb mare cât un ou de găină | Poveste de Tolstoi