Legenda stridiei și a perlei - Poveste cu tâlc

Desigur, explicația științifică a creării perlei este cu totul alta. Dar aici este vorba despre o legendă. Este una din poveștile cu tâlc cu care v-am obișnuit poate, una despre frumusețea unică ce abia așteaptă să se nască și să fie dezvăluită în sufletul fiecăruia dintre noi...

Odată, demult, de fapt, chiar la începutul timpului, o stridie trăia în profunzimea oceanului, lăsându-se purtată, la întâmplare, de curenții din mâlul apelor.

Într-o noapte, o luna plină extrem de strălucitoare a reușit să-și trimită razele până în străfundurile oceanului, până în zonele sale cele mai întunecate. Stridia a fost cutremurată de această explozie de lumină, ce-i pătrundea până în miezul ființei, penetrând carapacea sa dura.

Nu înțelegea clar ce i se întâmplă, dar se simțea atrasă în mod irezistibil , ca de un magnet, de acea sclipire misterioasă, și a fost cuprinsă de o dorința năvalnică de a-i afla sursa.

S-a înălțat, drept cu urmare, cu văjnicie prin apă. De îndată ce a ajuns la suprafața oceanului, a fost copleșită de impetuozitatea luminii, cu mult mai puternică decât putea fi percepută în adâncuri.

Era o strălucire de o splendoare inimaginabilă, care o provoca, o silea parcă să se predea întru totul măreției sale. Sub această vrajă, și-a întredeschis ușor cochilia, îndeajuns de mult ca razele lunii să pătrundă în sinele său profund pentru eternitate.

Era, totuși, o creatură muritoare, iar viziunea minunată despre ce i se petrecuse putea dura prea puțină vreme. Valurile oceanului au dus-o iarăși  către adâncuri. Dar, înlăuntrul sau a început să crească încet, aproape imperceptibil, ceva magic, o perlă!

Stridia a înaintat în vârstă, fără să treacă însă cu vederea comoara din inima sa, din miezul ființei sale. Într-o zi, oceanul s-a învolburat, a devenit sălbatic și fremătător. Umbra unei corăbii s-a pogorât peste apele în care sălășuia.

Poveste cu tâlc: Perlele din gură

Înainte să-și dea seama ce se întâmpla , stridia a fost prinsă într-o plasă a morții și a fost scoasă fără milă din ocean. A fost terifiată! Perla din interiorul său a tresăltat de de frică! Stridia a tremurat pe bordul vasului, îngrozită de ce o putea aștepta.

Apoi, s-a coborât noaptea. Furtuna s-a potolit, iar luna plină, Mama a perlelor, și-a inundat din nou lumina peste oceanul liniștit, din cerul cu o culoare de cerneală.

Pe când se uita, pentru ultima dată, spre cerurile înalte, stridia s-a simțit cuprinsă în mâinile iubitoare ale Mamei perlelor. Și-a ținut răsuflarea în vemea ce aceasta a prins-o între degete,  i-a desfăcut ușor, cu blândețe, cochilia încrustată de ani, și a privit cu iubire la perla dinlăuntrul său. A murmurat, "De când te aștept, mică perlă. Fără tine, colierul meu etern nu ar fi putut fi întreg."

Apoi, a dus-o, cu infinită tandrețe, spre vastul cerc de perle  de pe cer, ce se întindea dincolo de orizont, fiecare dintre ele prețuită aparte de ea. Căci pământul este înconjurat, până în zilele noastre, de o diademă de perle cu o lumină veșnică... 

Perlele în simboluri, legende şi superstiţii