Harrison Bergeron - Povestire de Kurt Vonnegut
Am dat, zilele trecute, pe internet, peste o povestire scurtă, în engleză, a lui Kurt Vonnegut, numită "Harrison Bergeron". Mi s-a părut a fi o poveste zguduitoare, cutremurantă emoțional, care mi-a lăsat un gust amar, mai ales că se aliniază întrucâtva unor tendințe politice actuale. Vonnegut ne descrie aici o societate (cu ecouri din romanul "1984" a lui George Orwell) în care este instaurată un fel de "egalitate" uniformizatoare între oameni, una a mediocrității, prin care se încearcă anihilarea individualității, înlăturarea frumusețîi, talentelor, abilităților și inteligenței fiecărui individ. Drept urmare, am încercat, așa cum m-am priceput eu mai bine, să v-o traduc și să v-o redau în limba română.
Era anul 2081, și toți oamenii ajunseseră, în fine, egali. Ei nu erau egali numai în fața lui Dumnezeu și a legii. Erau egali din toate punctele de vedere. Nimeni nu era mai isteț decât altul. Nimeni nu arăta mai frumos decât un altul. Nimeni nu era mai puternic, mai rapid decât oricine altcineva. Toată această egalitate se datora Amendamentelor 211, 212 și 213 aduse Constituției, a agenților din subordinea Handicapatorului General al Statelor Unite (H.G.).
Unele lucruri nu erau, totuși, chiar drepte. Aprilie, de exemplu, îi înnebunea încă pe oameni prin atmosfera sa nu încă primăvăratică. Și în acea lună rece și umedă, agenții de la HG le luaseră fiul de 14 ani lui George și Hazel Bergeron.
Era realmente tragic, dar George și Hazel nu se putea gândi la asta ca fiind o prea mare lovitură pentru ei. Hazel avea o inteligență perfect medie, ceea ce însemna că nu se putea gândi la nimic decât în reprize scurte, în puseuri. Iar George, deși avea o inteligență maai ridicată decât era normal, avea un mic handicapator metal radio într-o ureche a sa. I se cerea de lege să-l poarte tot timpul. Era conectat cu un transmițător guvernamental. La fiecare 20 de secunde sau cam așa ceva, transmițătorul emitea niște sunete ascuțite, asurzitoare, pentru a opri persoane precum George să aibă un avantaj nedrept față de alții din cauza creierelor lor mai dezvoltate.
George și Hazel se uitau la televizor. Pe obrajii lui Hazel poposeau niște lacrimi, dar nu mai știa în acea clipă de ce îi apăruseră.
Pe ecran erau balerine.
Deodată, un bâzâit s-a iscat în capul lui George. Gândurile lui au luat-o la sănătoasa, în panică, asemeni unor bandiți la auzul alarmei de securitate.
"A fost un dans foarte frumos, ăsta pe care tocmai l-au făcut", a zis Hazel.
"Îhî", a răspuns George.
"Dansul a fost tare frumos", a insistat Hazel.
"Mda", i-a răspuns George. A încercat puțin să se gândească la balerine. Nu erau foarte bune, oricum nu mai bune decât oricine altcineva ar fi putut fi. Erau împovărate cu contragreutăți și pungi cu alice, și fețele lor erau mascate, astfel încât nimeni, văzând un gest liber și grațios, o față frumoasă, să se simtă jignit, inferiorizat. George se juca în minte cu noțiunea vagă că dansatoarele nu ar trebui să fie handicapate. Dar, nu ajuns prea departe cu asta, fiindcă un zgomot din radioul din ureche i-a împrăștiat rapid gândurile.
George a tresărit. La fel s-a petrecut cu două din cele opt balerine.
Hazel a observat tresărirea lui. Neavând ea însăși un handicapator mental, a trebuit să-l întrebe pe George cum fusese ultimul sunet auzit de el.
"S-a auzit ca și cum cineva ar fi lovit o sticlă de lapte cu un ciocan cu cap sferic", i-a mărturisit el.
"Cred că este tare interesant să auzi toate zgomotele astea diferite", și-a dat cu părerea Hazel, nițel invidioasă. "Toate lucrurile la care se gândesc ei."
"Îhî", i-a replicat George.
"Dacă aș fi Handicapatorul General, știi ce aș face?", a subliniat Hazel. De fapt, semăna mult cu Handicapatorul General, o femeie pe nume Diana Moon Glampers. "Dacă aș fi Diana Moon Glampers", a continuat Hazel, "aș transmite numai sunete ale clopotelor de dumnica, numai de clopote. Cumva în onoarea religiei."
"Dacă ar fi numai clopote, aș putea gândi", a remarcat el.
"Ei bine, poate le-aș face să răsune foarte tare," a adăugat Hazel. "Cred că aș putea fi un bun Handicapator General."
"La fel de bun ca oricine altcineva", a opiniat George.
"Cine știe mai bine decât mine ce este normal?", l-a atenționat Hazel.
"Așa-i", a confirmat Geroge. A început apoi să se gândească șovăielnic, pâlpâitor, la fiul său anormal care era acum în închisoare, la Harrison, însă o armă de calibrul 21 din capul lui l-a oprit să mai facă asta."
"Băiete!", a exclamat Hazel, "asta a fost neobișnuită, nu-i așa?"
Fusese într-atât de neobișnuită încât George era palid, tremura și lacrimi i se așezaseră pe genele ochilor săi roșii. Două din cele opt balerine au leșinat pe podeaua studioului, cu tâmplele lipite de ea.
"Arăți, dintr-o dată, atât de obosit", a băgat de seamă Hazel. "De ce nu te întinzi pe sofa, ca să-ți odihnești punga de handicap pe perne, puiule?"
Se referea la cele 21 de kilograme de alice dintr-o pungă din canafas prinsă cu un lacăt în jurul gâtului lui. "Mergi și odihnește-ți punga pentru scurtă vreme", a adăugat ea. "Nu-mi pasă o vreme nu ești egal cu mine."
George și-a cântărit punga în mâini. "Nu mă deranjează", a spus el. "N-o mai bag deloc în seamă. Este ca o parte din mine".
"Arătai atât de obosit mai înainte, parcă epuizat", a zis Hazel. "Dacă ar există vreo metodă de a face o gaură mică la fundul pungii, și am lua din ea numai câteva bile de plumb. Numai câteva!"
"Doi ani de pușcărie și două mii de dolari amendă pentru fiecare bilă scoasă", i-a atras atenția el. "Nu cred că ar fi o afacere bună".
"Dacă aș puteau să iau din pungă numai câteva când vii acasă de la muncă," a continuat Hazel. "Vreau să spun că aici nu ești cu nimeni în competiție. Doar locuiești aici."
"Dacă aș încerca să fac asta," a zis George, "atunci și alți oameni ar face-o și, destul de repede, ne-am întoarce în epoca întunecată, cu toată lumea concurând împotriva oricui altcuiva. Ți-ar place asta?"
"Aș urî asta", i-a confirmat Hazel.
"Ai dreptate", a remarcat George. "Din clipa în care oamenii încep să înșele legile, ce crezi că s-ar petrece cu societatea?"
Dacă Hazel nu ar fi fost în stare să dea un răspuns acestei întrebări, nici George nu ar fi fost capabil. O sirenă i-a urlat țiuitor în cap!
"Cred că totul s-ar prăbuși", a spus Hazel.
"Ce anume?", a chestionat-o absent George.
"Societatea", i-a replicat Hazel, nesigură. "Nu despre asta era vorba?"
"Cine știe?", a zis George.
Programul de televiziune a fost întrerupt de un buletin de știri. La început, nu a fost clar ce știre era difuzată, deoarece prezentatorul, la fel ca toți ceilalți din profesiunea lui, avea o dificultate serioasă în a se exprima. Circa jumătate de minut, într-o stare de incitare înaltă, prezentatorul a încercat să pronunțe "Doamnelor și domnilor".
În cele din urmă, i-a înmânat hârtia cu știrile unei balerine, ca să o citească aceasta.
"E în ordine", a comentat Hazel. "S-a străduit. Asta contează cel mai mult. S-a străduit să facă tot ce putea mai bine cu ce i-a dat Dumnezeu. Ar trebui să primească o creștere salarială consistentă pentru că se străduiește atât de tare."
"Doamnelor și domnilor", a spus balerina, dând glas știrilor. Era, probabil de o frumusețe extraordinară întrucât masca pe care o purta era hidoasă. Și era ușor de remarcat că era cea mai puternică și mai grațioasă dintre dansatoare, căci punga sa de handicap era la fel de mare ca și cea pusă bărbaților cântărind 90 de kilograme.
Ea a trebuit să-și ceară scuze pentru vocea sa, o voce care era nedrept ca o femeie să o folosească. Vocea ei era o melodie caldă, luminoasă, atemporală. "Scuzați-mă", a zis ea, și a luat-o de la capăt, făcându-si vocea absolut necompetitivă.
"Harrison Bergeron, în vârstă de 14 ani", a cârâit ca o cioară balerina, "tocmai a avadat din închisoare, unde era ținut sub bănuiala de complot pentru răsturnarea guvernului. Este un geniu, și un atlet, e subhandicapat, și trebuie considerat ca extrem de periculos".
O fotografie de poliție a lui Harrison Bergeron a apărut pe ecran cu capul în jos, apoi în lateral, apoi iar cu creștetul în jos, apoi cu el în sus. Poza asta îi arată înălțimea pe un fundal calibrat în centimentri și milimetri. Avea exact 2,1 metri.
Restul înfățișării lui Harrison era parcă un amestec de Halloween și fierărie. Nimeni nu avusese vreodată handicapuri mai mari decât el. Se supradezoltase fără vreo piedică mai repede decât ar fi anticipat agenții de la HG. În loc de un mic radio într-o ureche, purta o colosală pereche de căști și avea ochelari cu lentile groase, cu sticla ondulată, astfel încât să-i producă dureri de cap năucitoare.
Bucăți de metal erau agățate peste tot trupul lui. În mod obișnuit, exista o anumită simetrie și exactitate militărească în handicapurile destinate oamenilor puternici, dar Harrison arăta ca spațiu ambulant de colectare a fierului vechi. În cursa vieții, el căra 135 de kilograme de metal.
Preotul şi Satana - Povestire de Kahlil Gibran
Și, pentru a-i "compensa" fața frumoasă, oamenii HG îi ceruseră să poarte tot timpul pe nas o minge roșie de cauciuc, să-și mențină sprâncenele rase și să-și acopere dinții de un alb imaculat cu căpăcele negre ca să pară că-i sunt rupți în neorânduială.
"Dacă vedeți acest băiat", a precizat balerina, "nu, repet, nu încercați să conversați cu el."
S-a auzit atunci un scrâșnet al unei uși smulse din balamale.
"Strigăte și țipete schelăitoare de consternare au răsunat dinspre televizor. Fotografia lui Harrison Bergeron de pe ecran a sărit în sus și în jos o dată, și încă o dată, ca și cum ar fi dansat pe sunetele produse de un cutremur.
George Bergeron a identificat corect cutremurul și avea și de ce, pentru că de multe ori propria sa casă dansase în același melodie bubuitoare. "Dumnezeule", a exclamat George, "ăsta trebuie să fie Harrison!"
Această revelație a fost detunată din mintea sa într-o clipă de zgomotul ciocnirii unui automobil din capul lui.
Când George și-a deschis iarăși ochii, poza lui Harrison dispăruse. Ecranul era plin cu un Harrison viu, respirând.
Zăngănind asemeni unui clovn și imens, Harrison stătea în centrul studioului. Mânerul ușii smulse era încă în mâna sa. Balerinele, tehnicienii, muzicienii și prezentatorii se așezaseră în genunchi înaintea lui, așteptându-se să moară.
"Eu sunt împăratul!", a strigat Harrison. "Mă auziți? Eu sunt împăratul! Toată lumea trebuie să facă ce spun imediat!" A bătut din picior, și studioul s-a cutremurat.
"Chiar dacă stau aici", a urlat el, "schilodit, înlănțuit, îmbolnăvit, sunt un conducător mai măreț decât orice om care a trăit vreodată! Acum, priviți ce pot deveni!"
Harrison și-a rupt curelele handicapului ce-i fusese înhămat aidoma unor șervețele umede, a sfâșiat curelele destinate să susțină 225 de kilograme.
Handicapurile lui din bucăți de fier s-au izbit de podea.
Harrison și-a împins degetele mari sub belciugele lacătului ce-i securiza povara de pe cap. Belciugele s-au sfărâmat că țelina. Harrison și-a fărâmat căștile și ochelarii izbindu-i de pereți.
Și-a azvârlit departe nasul roșu din cauciuc, și s-a relevat ca un om care-l putea înfricoșa pe Thor, zeul tunetului.
"Acum îmi voi alege împărăteasa", a zis el, uitându-se în jur spre oamenii ghemuiți. "Fie ca prima femeie care îndrăznește să se ridice în picioare să-și pretindă perechea și tronul ei!"
A trecut o clipă, și apoi s-a ridicat o balerină, unduindu-se ca o salcie.
Harrison a smuls handicapul mental din urechea ei, i-a dat jos handicapul fizic cu o delicatețe extraordinară. În final, i-a scos masca.
Era de o frumusețe orbitoare.
"Acum", a spus Harrison, luându-i mâna, "le vom arăta oamenilor semnificația cuvântului dans. Muzică!", a poruncit el.
Orchestranții s-au bulucit înapoi la scaunele lor, iar Harrison le-a înlăturat și lor handicapurile. "Cântați cât puteți de bine", le-a zis, "iar eu vă voi face baroni, duci și conți".
Muzica s-a pornit mai întâi banală, neghioabă, falsă. Însă Harrison a înhățat doi muzicieni din scaunele lor, i-a purtat în mâini ca pe niște baghete, dirijând și fredonând așa cum voia să fie interpretată muzica. Apoi, i-a împins iar în scaunele lor.
Muzica a reînceput, simțitor îmbunătățită.
Harrison și împărăteasa lui au ascultat puțin, cu concentrare, melodia, ca și cum și-ar fi sincronizat bătăile inimilor cu ea.
Și-au schimbat, reglat greutatea pe degetele picioarelor lor.
Harrison și-a pus mâinile mari pe talia subțire a fetei, lăsând-o să simtă imponderabilitatea pe cale să o pătrundă.
După aceea, într-o explozie de bucurie și grație, s-au înălțat în văzduh. S-au învârtit, rotit, învârtejit, învâltorit, zbenguit, au zburdat.
Tavanul studioul era înalt de 90 de metri, dar fiecare săritură îi aducea pe dansatori tot mai aproape de el.
Intenția lor de a atinge tavanul a devenit evidentă. În fine, l-au atins!
Și, apoi, neutralizând gravitația prin dragoste și pură voință, au rămas suspendați în aer sub tavan, și s-au sărutat mult, mult timp.
La un moment dat, Diana Moon Glampers, Handicapatorul General, a intrat în studio cu o pușcă cu două țevi cu gloanțe de 1,97 centimetri. A tras de două ori, iar împăratul și împărăteasa au fost morți înainte să atingă podeaua.
Diana Moon Glampers și-a reîncărcat arma. A țintit spre muzicieni și le-a spus să-șpună înapoi în 10 secunde handicapurile.
În acea secundă, tubul televizorului lui George s-a stins.
Dinozaurul - Povestire foarte scurtă de Augusto Monterroso
Hazel s-a întors spre George pentru a comenta despre pana de curent. Dar George se dusese în bucătărie pentru a lua o cutie de bere.
George a revenit cu berea și a înlemnit un timp, pe când era șocat de un semnal radio de handicap. După aceea, s-a așezat iarăși. "Ai plâns," i-a zis lui Hazel.
"Da", a răspuns ea.
"Din ce cauză?"
"Am uitat", a spus ea. "Ceva tare trist de la televizor".
"Ce era?", a insistat George.
"Totul este cumva amestecat, încețoșat în mintea mea", i-a replicat Hazel.
"Uită de lucrurile triste", a sfătuit-o George.
"Întotdeauna fac asta," l-a asigurat Hazel.
"Asta-i fata mea!" a exclamat George. A tresărit. În capul său răsunau sunetele unui pistol de nituit.
"Vai, cred că șocul asta a fost nemaipomenit", a remarcat Hazel.
"Poți s-a spui încă o dată", i-a zis George.
"Vai, cred că șocul asta a fost nemaipomenit", s-a conformat Hazel.
Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll
Harrison Bergeron - Povestire de Kurt Vonnegut
Era anul 2081, și toți oamenii ajunseseră, în fine, egali. Ei nu erau egali numai în fața lui Dumnezeu și a legii. Erau egali din toate punctele de vedere. Nimeni nu era mai isteț decât altul. Nimeni nu arăta mai frumos decât un altul. Nimeni nu era mai puternic, mai rapid decât oricine altcineva. Toată această egalitate se datora Amendamentelor 211, 212 și 213 aduse Constituției, a agenților din subordinea Handicapatorului General al Statelor Unite (H.G.).
Unele lucruri nu erau, totuși, chiar drepte. Aprilie, de exemplu, îi înnebunea încă pe oameni prin atmosfera sa nu încă primăvăratică. Și în acea lună rece și umedă, agenții de la HG le luaseră fiul de 14 ani lui George și Hazel Bergeron.
Era realmente tragic, dar George și Hazel nu se putea gândi la asta ca fiind o prea mare lovitură pentru ei. Hazel avea o inteligență perfect medie, ceea ce însemna că nu se putea gândi la nimic decât în reprize scurte, în puseuri. Iar George, deși avea o inteligență maai ridicată decât era normal, avea un mic handicapator metal radio într-o ureche a sa. I se cerea de lege să-l poarte tot timpul. Era conectat cu un transmițător guvernamental. La fiecare 20 de secunde sau cam așa ceva, transmițătorul emitea niște sunete ascuțite, asurzitoare, pentru a opri persoane precum George să aibă un avantaj nedrept față de alții din cauza creierelor lor mai dezvoltate.
George și Hazel se uitau la televizor. Pe obrajii lui Hazel poposeau niște lacrimi, dar nu mai știa în acea clipă de ce îi apăruseră.
Pe ecran erau balerine.
Deodată, un bâzâit s-a iscat în capul lui George. Gândurile lui au luat-o la sănătoasa, în panică, asemeni unor bandiți la auzul alarmei de securitate.
"A fost un dans foarte frumos, ăsta pe care tocmai l-au făcut", a zis Hazel.
"Îhî", a răspuns George.
"Dansul a fost tare frumos", a insistat Hazel.
"Mda", i-a răspuns George. A încercat puțin să se gândească la balerine. Nu erau foarte bune, oricum nu mai bune decât oricine altcineva ar fi putut fi. Erau împovărate cu contragreutăți și pungi cu alice, și fețele lor erau mascate, astfel încât nimeni, văzând un gest liber și grațios, o față frumoasă, să se simtă jignit, inferiorizat. George se juca în minte cu noțiunea vagă că dansatoarele nu ar trebui să fie handicapate. Dar, nu ajuns prea departe cu asta, fiindcă un zgomot din radioul din ureche i-a împrăștiat rapid gândurile.
George a tresărit. La fel s-a petrecut cu două din cele opt balerine.
Hazel a observat tresărirea lui. Neavând ea însăși un handicapator mental, a trebuit să-l întrebe pe George cum fusese ultimul sunet auzit de el.
"S-a auzit ca și cum cineva ar fi lovit o sticlă de lapte cu un ciocan cu cap sferic", i-a mărturisit el.
"Cred că este tare interesant să auzi toate zgomotele astea diferite", și-a dat cu părerea Hazel, nițel invidioasă. "Toate lucrurile la care se gândesc ei."
"Îhî", i-a replicat George.
"Dacă aș fi Handicapatorul General, știi ce aș face?", a subliniat Hazel. De fapt, semăna mult cu Handicapatorul General, o femeie pe nume Diana Moon Glampers. "Dacă aș fi Diana Moon Glampers", a continuat Hazel, "aș transmite numai sunete ale clopotelor de dumnica, numai de clopote. Cumva în onoarea religiei."
"Dacă ar fi numai clopote, aș putea gândi", a remarcat el.
"Ei bine, poate le-aș face să răsune foarte tare," a adăugat Hazel. "Cred că aș putea fi un bun Handicapator General."
"La fel de bun ca oricine altcineva", a opiniat George.
"Cine știe mai bine decât mine ce este normal?", l-a atenționat Hazel.
"Așa-i", a confirmat Geroge. A început apoi să se gândească șovăielnic, pâlpâitor, la fiul său anormal care era acum în închisoare, la Harrison, însă o armă de calibrul 21 din capul lui l-a oprit să mai facă asta."
"Băiete!", a exclamat Hazel, "asta a fost neobișnuită, nu-i așa?"
Fusese într-atât de neobișnuită încât George era palid, tremura și lacrimi i se așezaseră pe genele ochilor săi roșii. Două din cele opt balerine au leșinat pe podeaua studioului, cu tâmplele lipite de ea.
"Arăți, dintr-o dată, atât de obosit", a băgat de seamă Hazel. "De ce nu te întinzi pe sofa, ca să-ți odihnești punga de handicap pe perne, puiule?"
Se referea la cele 21 de kilograme de alice dintr-o pungă din canafas prinsă cu un lacăt în jurul gâtului lui. "Mergi și odihnește-ți punga pentru scurtă vreme", a adăugat ea. "Nu-mi pasă o vreme nu ești egal cu mine."
George și-a cântărit punga în mâini. "Nu mă deranjează", a spus el. "N-o mai bag deloc în seamă. Este ca o parte din mine".
"Arătai atât de obosit mai înainte, parcă epuizat", a zis Hazel. "Dacă ar există vreo metodă de a face o gaură mică la fundul pungii, și am lua din ea numai câteva bile de plumb. Numai câteva!"
"Doi ani de pușcărie și două mii de dolari amendă pentru fiecare bilă scoasă", i-a atras atenția el. "Nu cred că ar fi o afacere bună".
"Dacă aș puteau să iau din pungă numai câteva când vii acasă de la muncă," a continuat Hazel. "Vreau să spun că aici nu ești cu nimeni în competiție. Doar locuiești aici."
"Dacă aș încerca să fac asta," a zis George, "atunci și alți oameni ar face-o și, destul de repede, ne-am întoarce în epoca întunecată, cu toată lumea concurând împotriva oricui altcuiva. Ți-ar place asta?"
"Aș urî asta", i-a confirmat Hazel.
"Ai dreptate", a remarcat George. "Din clipa în care oamenii încep să înșele legile, ce crezi că s-ar petrece cu societatea?"
Dacă Hazel nu ar fi fost în stare să dea un răspuns acestei întrebări, nici George nu ar fi fost capabil. O sirenă i-a urlat țiuitor în cap!
"Cred că totul s-ar prăbuși", a spus Hazel.
"Ce anume?", a chestionat-o absent George.
"Societatea", i-a replicat Hazel, nesigură. "Nu despre asta era vorba?"
"Cine știe?", a zis George.
Programul de televiziune a fost întrerupt de un buletin de știri. La început, nu a fost clar ce știre era difuzată, deoarece prezentatorul, la fel ca toți ceilalți din profesiunea lui, avea o dificultate serioasă în a se exprima. Circa jumătate de minut, într-o stare de incitare înaltă, prezentatorul a încercat să pronunțe "Doamnelor și domnilor".
În cele din urmă, i-a înmânat hârtia cu știrile unei balerine, ca să o citească aceasta.
"E în ordine", a comentat Hazel. "S-a străduit. Asta contează cel mai mult. S-a străduit să facă tot ce putea mai bine cu ce i-a dat Dumnezeu. Ar trebui să primească o creștere salarială consistentă pentru că se străduiește atât de tare."
"Doamnelor și domnilor", a spus balerina, dând glas știrilor. Era, probabil de o frumusețe extraordinară întrucât masca pe care o purta era hidoasă. Și era ușor de remarcat că era cea mai puternică și mai grațioasă dintre dansatoare, căci punga sa de handicap era la fel de mare ca și cea pusă bărbaților cântărind 90 de kilograme.
Ea a trebuit să-și ceară scuze pentru vocea sa, o voce care era nedrept ca o femeie să o folosească. Vocea ei era o melodie caldă, luminoasă, atemporală. "Scuzați-mă", a zis ea, și a luat-o de la capăt, făcându-si vocea absolut necompetitivă.
"Harrison Bergeron, în vârstă de 14 ani", a cârâit ca o cioară balerina, "tocmai a avadat din închisoare, unde era ținut sub bănuiala de complot pentru răsturnarea guvernului. Este un geniu, și un atlet, e subhandicapat, și trebuie considerat ca extrem de periculos".
O fotografie de poliție a lui Harrison Bergeron a apărut pe ecran cu capul în jos, apoi în lateral, apoi iar cu creștetul în jos, apoi cu el în sus. Poza asta îi arată înălțimea pe un fundal calibrat în centimentri și milimetri. Avea exact 2,1 metri.
Restul înfățișării lui Harrison era parcă un amestec de Halloween și fierărie. Nimeni nu avusese vreodată handicapuri mai mari decât el. Se supradezoltase fără vreo piedică mai repede decât ar fi anticipat agenții de la HG. În loc de un mic radio într-o ureche, purta o colosală pereche de căști și avea ochelari cu lentile groase, cu sticla ondulată, astfel încât să-i producă dureri de cap năucitoare.
Bucăți de metal erau agățate peste tot trupul lui. În mod obișnuit, exista o anumită simetrie și exactitate militărească în handicapurile destinate oamenilor puternici, dar Harrison arăta ca spațiu ambulant de colectare a fierului vechi. În cursa vieții, el căra 135 de kilograme de metal.
Preotul şi Satana - Povestire de Kahlil Gibran
Și, pentru a-i "compensa" fața frumoasă, oamenii HG îi ceruseră să poarte tot timpul pe nas o minge roșie de cauciuc, să-și mențină sprâncenele rase și să-și acopere dinții de un alb imaculat cu căpăcele negre ca să pară că-i sunt rupți în neorânduială.
"Dacă vedeți acest băiat", a precizat balerina, "nu, repet, nu încercați să conversați cu el."
S-a auzit atunci un scrâșnet al unei uși smulse din balamale.
"Strigăte și țipete schelăitoare de consternare au răsunat dinspre televizor. Fotografia lui Harrison Bergeron de pe ecran a sărit în sus și în jos o dată, și încă o dată, ca și cum ar fi dansat pe sunetele produse de un cutremur.
George Bergeron a identificat corect cutremurul și avea și de ce, pentru că de multe ori propria sa casă dansase în același melodie bubuitoare. "Dumnezeule", a exclamat George, "ăsta trebuie să fie Harrison!"
Această revelație a fost detunată din mintea sa într-o clipă de zgomotul ciocnirii unui automobil din capul lui.
Când George și-a deschis iarăși ochii, poza lui Harrison dispăruse. Ecranul era plin cu un Harrison viu, respirând.
Zăngănind asemeni unui clovn și imens, Harrison stătea în centrul studioului. Mânerul ușii smulse era încă în mâna sa. Balerinele, tehnicienii, muzicienii și prezentatorii se așezaseră în genunchi înaintea lui, așteptându-se să moară.
"Eu sunt împăratul!", a strigat Harrison. "Mă auziți? Eu sunt împăratul! Toată lumea trebuie să facă ce spun imediat!" A bătut din picior, și studioul s-a cutremurat.
"Chiar dacă stau aici", a urlat el, "schilodit, înlănțuit, îmbolnăvit, sunt un conducător mai măreț decât orice om care a trăit vreodată! Acum, priviți ce pot deveni!"
Harrison și-a rupt curelele handicapului ce-i fusese înhămat aidoma unor șervețele umede, a sfâșiat curelele destinate să susțină 225 de kilograme.
Handicapurile lui din bucăți de fier s-au izbit de podea.
Harrison și-a împins degetele mari sub belciugele lacătului ce-i securiza povara de pe cap. Belciugele s-au sfărâmat că țelina. Harrison și-a fărâmat căștile și ochelarii izbindu-i de pereți.
Și-a azvârlit departe nasul roșu din cauciuc, și s-a relevat ca un om care-l putea înfricoșa pe Thor, zeul tunetului.
"Acum îmi voi alege împărăteasa", a zis el, uitându-se în jur spre oamenii ghemuiți. "Fie ca prima femeie care îndrăznește să se ridice în picioare să-și pretindă perechea și tronul ei!"
A trecut o clipă, și apoi s-a ridicat o balerină, unduindu-se ca o salcie.
Harrison a smuls handicapul mental din urechea ei, i-a dat jos handicapul fizic cu o delicatețe extraordinară. În final, i-a scos masca.
Era de o frumusețe orbitoare.
"Acum", a spus Harrison, luându-i mâna, "le vom arăta oamenilor semnificația cuvântului dans. Muzică!", a poruncit el.
Orchestranții s-au bulucit înapoi la scaunele lor, iar Harrison le-a înlăturat și lor handicapurile. "Cântați cât puteți de bine", le-a zis, "iar eu vă voi face baroni, duci și conți".
Muzica s-a pornit mai întâi banală, neghioabă, falsă. Însă Harrison a înhățat doi muzicieni din scaunele lor, i-a purtat în mâini ca pe niște baghete, dirijând și fredonând așa cum voia să fie interpretată muzica. Apoi, i-a împins iar în scaunele lor.
Muzica a reînceput, simțitor îmbunătățită.
Harrison și împărăteasa lui au ascultat puțin, cu concentrare, melodia, ca și cum și-ar fi sincronizat bătăile inimilor cu ea.
Și-au schimbat, reglat greutatea pe degetele picioarelor lor.
Harrison și-a pus mâinile mari pe talia subțire a fetei, lăsând-o să simtă imponderabilitatea pe cale să o pătrundă.
După aceea, într-o explozie de bucurie și grație, s-au înălțat în văzduh. S-au învârtit, rotit, învârtejit, învâltorit, zbenguit, au zburdat.
Tavanul studioul era înalt de 90 de metri, dar fiecare săritură îi aducea pe dansatori tot mai aproape de el.
Intenția lor de a atinge tavanul a devenit evidentă. În fine, l-au atins!
Și, apoi, neutralizând gravitația prin dragoste și pură voință, au rămas suspendați în aer sub tavan, și s-au sărutat mult, mult timp.
La un moment dat, Diana Moon Glampers, Handicapatorul General, a intrat în studio cu o pușcă cu două țevi cu gloanțe de 1,97 centimetri. A tras de două ori, iar împăratul și împărăteasa au fost morți înainte să atingă podeaua.
Diana Moon Glampers și-a reîncărcat arma. A țintit spre muzicieni și le-a spus să-șpună înapoi în 10 secunde handicapurile.
În acea secundă, tubul televizorului lui George s-a stins.
Dinozaurul - Povestire foarte scurtă de Augusto Monterroso
Hazel s-a întors spre George pentru a comenta despre pana de curent. Dar George se dusese în bucătărie pentru a lua o cutie de bere.
George a revenit cu berea și a înlemnit un timp, pe când era șocat de un semnal radio de handicap. După aceea, s-a așezat iarăși. "Ai plâns," i-a zis lui Hazel.
"Da", a răspuns ea.
"Din ce cauză?"
"Am uitat", a spus ea. "Ceva tare trist de la televizor".
"Ce era?", a insistat George.
"Totul este cumva amestecat, încețoșat în mintea mea", i-a replicat Hazel.
"Uită de lucrurile triste", a sfătuit-o George.
"Întotdeauna fac asta," l-a asigurat Hazel.
"Asta-i fata mea!" a exclamat George. A tresărit. În capul său răsunau sunetele unui pistol de nituit.
"Vai, cred că șocul asta a fost nemaipomenit", a remarcat Hazel.
"Poți s-a spui încă o dată", i-a zis George.
"Vai, cred că șocul asta a fost nemaipomenit", s-a conformat Hazel.
Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll
Harrison Bergeron - Povestire de Kurt Vonnegut
Reviewed by Diana Popescu
on
mai 24, 2019
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
mai 24, 2019
Rating:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu