Mândria: Primul din cele 7 păcate capitale

Mândria (în latină, "superbia"), este considerată păcatul originar, cel mai grav din cele 7 păcate capitale, sursa, "tatăl" celorlalte șase. Asociată în psihologie cu narcisismul, ea ne îndeamnă să ne vedem deasupra celorlalți, drept singura persoană ale cărei opiniii, preferințe și sentimente contează cu adevărat. Ea presupune inapetența de a observa, recunoaște meritele și împlinirile celor din jurul nostru, o admirație exagerată a imaginii personale sau a sinelui, refuzul de a ne recunoaște propriile limite, greșeli.

Mândria poate fi și perversiunea oamenilor de a se crede asemeni lui Dumnezeu. De fapt, ca origine a celorlalte păcate, a fost văzută drept trăsătura principală a diavolului!

În lucrarea sa, "Mere Christianity", C. S. Lewis scria că este o stare de a fi "anti-dumnezeiască", una în care ego-ul și sinele se opun direct lui Dumnezeu.

Potrivit lui Ichabod Spencer, vanitatea, mândria spirituală este cel mai rău tip de mândrie, dacă nu și cea mai rea ispită a diavolului, iar Jonathan Edwards spunea că trebuie să ne aducem mereu în minte că "e cea mai rea viperă din inimă, factorul cel mai disturbant al păcii sufletești și al comunicării dulci cu Hristos, a fost păcatul primar dintotdeauna, zace în fundația cea mai de jos a clădirii Satanei, este cel mai greu de dezrădăcinat, e cea mai ascunsă, secretă și înșelătoare din toate dorințele, și adeseori se furișează, pe nesimțite, în mijlocul religiei, uneori sub deghizarea umilinței."

În Atena antică, "hubris" (numele mândriei în grecește) era cea mai mare fărădelege și era asociat cu disprețul insolent care provoca o persoană să folosească violența pentru a-și face de rușine victima. Această descriere poate corela hubris și cu violul!

Aristotel definea hubris ca rușinarea, umilirea unei victime nu atât din cauza a ceva ce i se întâmplase ori i se putea întâmplă celui mândru, cât pentru o pură, egoistă, perversă satisfacție a acestuia.

Dante consideră mândria, vanitatea ca "dragoste față de sine pervertită în ură și dispreț față de aproapele cuiva".

Mândria este conectată cu agresivitatea, ostilitatea, o stimă de sine fluctuantă, cu absența umilinței, modestiei, dar și cu lipsa cunoașterii. John Gay consemna că "Prin ignoranță crește mândria. Și-o asumă cel mai mult cei care știu cel mai puțin".

În Cartea lui Sirah se zice că inima unui om mândru este "asemeni  unei potârnichi dintr-o colivie, așezată acolo ca momeala, ca o iscoadă ce-ți urmărește slăbiciunea. Ea schimbă lucrurile bune în rele și își întinde capcanele. Așa cum o scânteie dă foc cărbunilor, omul păcătos își pregătește lațurile sale pentru a se hrăni cu sânge. Ferește-te de omul păcătos care plănuiește răul. El te poate dezonora pe vecie."

În Proverbele din Biblie 16:18 se specifică "Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii." Totodată se spune că mândria "orbește", îl face pe cel stăpânit de ea să acționeze în feluri prostești, ce sfidează bunul simț.

Tot în Biblie, în cartea lui Iacov 4:6, se precizează, "De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”"

Simbolurile animale ale mândriei sunt calul, leul și păunul, culoarea sa specifică este violetul, iar pedeapsa veșnică din iad pentru cei care s-au lăsat în voia ei este "tragerea pe roată".

În viziunea lui  Hieronymus Bosch, în imaginea din acest articol, mândria este înfățișată ca o femeie întoarsă cu spatele către privitor, ce se privește într-o oglindă ținută de diavol.

Cele 7 virtuți creștine