Dilema ariciului sau imposibilitatea dragostei perfecte
Dilema sau parabola ariciului descrie o problemă insolubilă în calea atingerii unei intimități umane autentice sau a dragostei perfecte. La baza acestei dileme se află o poveste aparent simplă... Într-o zi geroasă de iarnă, mai mulți arici au încercat să se strângă unul în altul, pentru a se încălzi reciproc dar, în acest fel, au început să se înțepe unii pe alții cu acele lor, și au fost siliți să se distanțeze între ei. Cu toate acestea, frigul amarnic a adunat iarăși împreună aricii, și s-a petrecut același lucru. În cele din urmă, după mai multe runde de adunare laolaltă și despărțire, au descoperit că le era cel mai bine când stăteau la o mică distanță unul de celălalt!
Potrivit teoriilor lui Arthur Schopenhauer despre natură incompletă și imperfecțiunea omenească, dragostea caută o apropiere aproape mortală, letală, între oameni, întrucât prin distanțarea dintre ei, aceștia se simt înspăimântați, terorizați! Cu alte cuvinte, intimitatea, iubirea, nu se poate întâmpla fără provocarea reciprocă de rău! Această situație dezamăgitoare, numită de filosof "dilema ariciului", a fost menționată în cartea să "Parerga und Paralipomena" (1851).
Schopenhauer credea că dragostea devine, la un moment dat, o necesitate dură, crudă, de care nu poate scăpa nimeni. Din punctul său de vedere, în ciuda dorinței senzuale și a bunăvoinței reciproce existente într-un cuplu, intimitatea și iubirea nu se pot instala în acesta fără că partenerii să nu-și facă rău unul altuia. Cu cât conexiunea dintr-o relație ar fi mai strânsă, cu atât mai multe vătămări reciproce s-ar putea produce! Pe de altă parte, cu cât mai mare ar fi distanțarea și prudența partenerilor unuia față de celălalt, cu atât mai puțin ar fi probabil să-și facă rău unul altuia, însă, o astfel de relație, ar fi una slabă și ar sta sub semnul singurătății resimțite de amândoi!
În teorie, legăturile umane ar trebui să ne dăruiască stabilitate dar, ironic, acest lucru nu are cum să fie apropiat de adevăr! Cel puțin, asta ne spune Schopenhauer. Când iubim, aspirăm să ne apropiem de o contopire totală cu partenerul nostru, dar ar trebui să ne pregătim pentru durerile și suferințele provocate de acesta. Însă, mai degrabă, am muri unul în brațele celuilalt decât să îndurăm răceala unei despărțiri! Această obsesie de a afla fericirea unul alături de celălalt, într-un cuplu, reprezintă așa-zisă dilema a ariciului, iar ea explică de ce mulți tovarăși de viață preferă să rămână împreună chiar și când se rănesc unul pe celălalt!
Într-o zi geroasă de iarnă, mai mulți arici au încercat să se strângă unul în altul, pentru a se încălzi reciproc dar, în acest fel, au început să se înțepe unii pe alții cu acele lor, și au fost siliți să se distanțeze între ei.
Așa își începe Schopenhauer parabola, care se referă la momentul în care Cupidon își slobozește săgeata spre o victimă neștiutoare. Întâlnim pe cineva, credem că este perfect, suntem fermecați de acesta, și devenim obsdeati de ideea de a fi împreună cu el. Procesul îndrăgostirii este năvalnic și copleșitor, iar dragostea ne pare, dintr-o dată, a fi soluția pentru toate problemele noastre. Căldura sufletească a celuilalt pare să ne salveze de pericolele singurătățîi, ale izolării. Așa debutează, crede filosoful, o legătură umană masochistă.
Cu toate acestea, frigul amarnic a adunat iarăși împreună aricii, și s-a petrecut același lucru. În cele din urmă, după mai multe runde de adunare laolaltă și despărțire, au descoperit că le era cel mai bine când stăteau la o mică distanță unul de celălalt!
Schopenhauer despre femei | Bărbații și filosofia lor misogină
Atât evoluția, cât și involuția dragostei sunt descrise în această parte a parabolei. Dragostea ne înalță spre ceruri, și dezamăgirea ne trage, iar și iar, înapoi către pământ. Nici un cuplu nu este perfect, iar această pastilă este amară, greu de înghițit! În vreme ce inimile ne leagă unul de altul, tendințele noastre egoiste, narcisiste, nesiguranța ne împing într-o spirală a instabilității, în care distanțarea unuia față de celălalt este extrem de dureroasă!
Schopenhauer concluzionează, "La fel, nevoile sociale îi îmboldesc pe oamenii-arici să fie împreună, numai pentru a se respinge reciproc din cauza naturii lor țepoase și dezagreabile. Distanța moderată pe care, în cele din urmă, o descoperă a fi singură condiție tolerabilă a relaționării lor este codul politeții și al bunelor maniere, iar celui care îl încalcă i se spune verde în față să păstreze distanța."
Acele de "arici" sunt acele cuvinte, gesturi și atitudini prin care partenerul nostru ne rănește, și viceversa. Permitem aceste răniri să continue fiindcă dragostea, în pofida torturii sale dureroase, ne oferă căldură, răbdare și înțelegere, până ce devine un singur lucru esențial: ceva suportabil!
"Acest aranjament, nevoia reciprocă de căldură sufletească este doar moderat satisfăcător; dar, prin el, oamenii nu mai sunt înțepați. Un om care deține ceva căldură în el însuși, preferă să rămână în afară, unde nu are cum să-i înțepe pe alții și nici să fie înțepat de ei."
Filosoful opiniază că, la un moment dat, ne resemnăm cu o astfel de natură a relației noastre cu un altul pentru că suntem terifiați de singurătate și ne obișnuim cu acest joc, dans dureros al apropierii și distanțării.
Kahlil Gibran despre dragoste
Potrivit teoriilor lui Arthur Schopenhauer despre natură incompletă și imperfecțiunea omenească, dragostea caută o apropiere aproape mortală, letală, între oameni, întrucât prin distanțarea dintre ei, aceștia se simt înspăimântați, terorizați! Cu alte cuvinte, intimitatea, iubirea, nu se poate întâmpla fără provocarea reciprocă de rău! Această situație dezamăgitoare, numită de filosof "dilema ariciului", a fost menționată în cartea să "Parerga und Paralipomena" (1851).
Schopenhauer credea că dragostea devine, la un moment dat, o necesitate dură, crudă, de care nu poate scăpa nimeni. Din punctul său de vedere, în ciuda dorinței senzuale și a bunăvoinței reciproce existente într-un cuplu, intimitatea și iubirea nu se pot instala în acesta fără că partenerii să nu-și facă rău unul altuia. Cu cât conexiunea dintr-o relație ar fi mai strânsă, cu atât mai multe vătămări reciproce s-ar putea produce! Pe de altă parte, cu cât mai mare ar fi distanțarea și prudența partenerilor unuia față de celălalt, cu atât mai puțin ar fi probabil să-și facă rău unul altuia, însă, o astfel de relație, ar fi una slabă și ar sta sub semnul singurătății resimțite de amândoi!
În teorie, legăturile umane ar trebui să ne dăruiască stabilitate dar, ironic, acest lucru nu are cum să fie apropiat de adevăr! Cel puțin, asta ne spune Schopenhauer. Când iubim, aspirăm să ne apropiem de o contopire totală cu partenerul nostru, dar ar trebui să ne pregătim pentru durerile și suferințele provocate de acesta. Însă, mai degrabă, am muri unul în brațele celuilalt decât să îndurăm răceala unei despărțiri! Această obsesie de a afla fericirea unul alături de celălalt, într-un cuplu, reprezintă așa-zisă dilema a ariciului, iar ea explică de ce mulți tovarăși de viață preferă să rămână împreună chiar și când se rănesc unul pe celălalt!
Într-o zi geroasă de iarnă, mai mulți arici au încercat să se strângă unul în altul, pentru a se încălzi reciproc dar, în acest fel, au început să se înțepe unii pe alții cu acele lor, și au fost siliți să se distanțeze între ei.
Așa își începe Schopenhauer parabola, care se referă la momentul în care Cupidon își slobozește săgeata spre o victimă neștiutoare. Întâlnim pe cineva, credem că este perfect, suntem fermecați de acesta, și devenim obsdeati de ideea de a fi împreună cu el. Procesul îndrăgostirii este năvalnic și copleșitor, iar dragostea ne pare, dintr-o dată, a fi soluția pentru toate problemele noastre. Căldura sufletească a celuilalt pare să ne salveze de pericolele singurătățîi, ale izolării. Așa debutează, crede filosoful, o legătură umană masochistă.
Cu toate acestea, frigul amarnic a adunat iarăși împreună aricii, și s-a petrecut același lucru. În cele din urmă, după mai multe runde de adunare laolaltă și despărțire, au descoperit că le era cel mai bine când stăteau la o mică distanță unul de celălalt!
Schopenhauer despre femei | Bărbații și filosofia lor misogină
Atât evoluția, cât și involuția dragostei sunt descrise în această parte a parabolei. Dragostea ne înalță spre ceruri, și dezamăgirea ne trage, iar și iar, înapoi către pământ. Nici un cuplu nu este perfect, iar această pastilă este amară, greu de înghițit! În vreme ce inimile ne leagă unul de altul, tendințele noastre egoiste, narcisiste, nesiguranța ne împing într-o spirală a instabilității, în care distanțarea unuia față de celălalt este extrem de dureroasă!
Schopenhauer concluzionează, "La fel, nevoile sociale îi îmboldesc pe oamenii-arici să fie împreună, numai pentru a se respinge reciproc din cauza naturii lor țepoase și dezagreabile. Distanța moderată pe care, în cele din urmă, o descoperă a fi singură condiție tolerabilă a relaționării lor este codul politeții și al bunelor maniere, iar celui care îl încalcă i se spune verde în față să păstreze distanța."
Acele de "arici" sunt acele cuvinte, gesturi și atitudini prin care partenerul nostru ne rănește, și viceversa. Permitem aceste răniri să continue fiindcă dragostea, în pofida torturii sale dureroase, ne oferă căldură, răbdare și înțelegere, până ce devine un singur lucru esențial: ceva suportabil!
"Acest aranjament, nevoia reciprocă de căldură sufletească este doar moderat satisfăcător; dar, prin el, oamenii nu mai sunt înțepați. Un om care deține ceva căldură în el însuși, preferă să rămână în afară, unde nu are cum să-i înțepe pe alții și nici să fie înțepat de ei."
Filosoful opiniază că, la un moment dat, ne resemnăm cu o astfel de natură a relației noastre cu un altul pentru că suntem terifiați de singurătate și ne obișnuim cu acest joc, dans dureros al apropierii și distanțării.
Kahlil Gibran despre dragoste
Dilema ariciului sau imposibilitatea dragostei perfecte
Reviewed by Diana Popescu
on
august 04, 2019
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
august 04, 2019
Rating:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu