Povestea păsării - Poveste cu tâlc de Rabindranath Tagore

Această poveste cu tâlc, despre o pasăre, a lui Rabindranath Tagore, este, de fapt, o parabolă, o satiră spumoasă, incitantă, expresivă, savuroasă, dar tristă, despre modul în care putem fi văduviți de libertate, independență, spontaneitate, liber arbitru, unicitate, originalitate, de un sistem imbecil, al cărui conformism și prostie se asociază cu nepotismul, cu profitul unor oameni care nu fac nimic important, semnificativ, pentru țară, pentru popor.

A fost odată o pasăre, una cât se poate de proastă. Cânta, ciripea într-una, dar nu citea nici o buche.Zbura, sărea de colo-colo, însă nu avea nici cel mai mic simț al etichetei.

Regele a zis, "Păsări afurisite! Nu sunt de nici un folos. Nu fac decât să-mi mănânce roadele din livadă și din pricina asta piață regală de fructe a ajuns în deficit."

Și-a chemat mai marele dregător și i-a poruncit, "Educați pasărea!"

Nepotul regelui a primit misiunea, responsabilitatea, de a o educa.

Învățații regatului au avut o lungă dezbatere pe tema "Ce cauză se ascunde în spatele prostiei acestei creaturi?"

Concluzia lor finală a fost că nu se putea aduna prea multă învățătură în cuibul micuț pe care păsărica și-l încropise cu frunze și rămurele. Așadar, în primul rând, era necesar să i se creeze o colivie potrivită studiului!

Învățații au fost răsplătiți din plin și s-au întors fericiți acasă.

Aurarul a început să construiască colivia. Ea s-a dovedit a fi atât de impresionantă încât toată lumea de sub soare a alergat să o vadă. Unii au spus, "Cu adevărat educație!" Alții au fost de părere, "Educație sau nu, cel puțin pasărea a primit această colivie magnifică! Ce zburătoare norocoasă!"

Aurarul a primit o pungă îndesată cu galbeni și a plecată mulțumit către casă.

Apoi, a venit un profesor ce urma să-i dea lecții păsării. El a tras pe nas o unghie de tutun și a zis, "Câteva cărți nu ar strica."

Nepotul i-a chemat pe scribi. Ei au copiat cu râvnă cărți până s-a adunat o movilă cu ele. Oricine o zărea, exclama, "Bravo! Învățătură este pe cale să dea pe dinafară!"

Scribii au fost plătiți regește. Au șters-o de îndată acasă și nici unul din urmașii lor nu s-a mai confruntat de atunci cu sărăcia...

Nepotul era întotdeauna ocupat, cu tot felul de treburi privind supravegherea și menținerea în bune condițiuni a coliviei. Reparațiile ei erau destul de frecvente. În afară de asta, era nevoie mai mereu să fie spălată, curățată și șlefuită. Toți au recunoscut, "Sunt semne clare ale unei îmbunătățiri!"

Pentru întreținerea coliviei au fost angajați o mulțime de oameni iar, pentru supravegherea lor, au fost angajați și mai mulți! Fiecare dintre ei primea o mână de monede de aur în fiecare lună, cu care și-au umplut în timp cuferele.

Atât ei, cât și frații, surorile și verii lor au început să trăiască într-un mare lux și o mare fericire.

Lumii îi lipsește multe lucruri, dar căutătorii de nod în papură sunt o grămadă. Ei au obiectat, "sunt într-adevăr îmbunătățiri ale coliviei, dar nimănui nu-i pasă de pasăre!"

Vorbele astea au ajuns la urechile regelui. El și-a chemat nepotul și i-a spus, "Ce înseamnă zvonurile astea, dragă nepoate?"

Nepotul i-a răspuns, "Maiestatea Voastră! Dacă vrei să afli adevărul atunci trimite după aurar, convoacă-i pe scribi și pe profesor, adună-i pe cei însărcinați cu reparațiile și pe șefii lor. Cârcotașii nu pot să pună cap la cap ce se întâmplă și spun prostii!"

Situația a devenit limpede precum cristalul pentru rege, și un nou colan de aur a împodobit pieptul nepotului!

Regele voia să vada el însuși viteza fulgerătoare cu care decurgea educația, așa că, într-o zi, a venit la centrul educațional cu întregul său alai de prieteni, sfetnici și curteni.

De îndată ce a ajuns la intrare, s-a înălțat în văzduh un cor de clopote, tobe, flaute, lire, lăute, violoncele, viori, cimbale, mandoline, tromboane, fagoturi, harpe și clavecine. Profesorul și-a clătinat codița de păr de la ceafă și a început să cânte imnuri din toată puterea glasului său. Reparatorii, muncitorii, scribii, supervizorii și verii lor l-au salutat pe rege cu urale asurzitoare!

Nepotul a zis, "Maiestatea Voastră! Ce credeți?"

Regele i-a replicat, "Uluitor! Aceste sunete sunt neobișnuite, ieșite din comun!"

Nepotul a precizat, "Nu sunt doar sunetele, Maiestatea Voastră. Există și o sumă de bani neobișnuită, ieșit ădin comun, în spatele lor!"

Regele a fost extrem de satisfăcut. A ieșit din clădire și, pe când dădea să se urce pe cămila lui, un căutător de nod în papură, ascuns până atunci într-un tufiș, i-a strigat, "Maiestatea Voastră! Ai văzut și pasărea?"

Regele a fost luat prin surprindere. A zis, "Ah! Am uitat! N-am văzut-o deloc."

A intrat iarăși în centrul educațional, și i-a poruncit profesorului, "Vreau să văd metoda ta de a educa pasărea."

Și a văzut-o. Era cu adevărat foarte satisfăcător. Metoda era atât de copleșitoare în comparație cu pasărea încât ea putea fi numai cu greu observată! Părea mai curând irelevant să privești la pasăre. Regele a înțeles că aranjamentele legate de învățarea ei erau ireproșabile, nu aveau nici cea mai mică eroare. În colivie nu se aflau nici boabe de porumb, și nici apă. Numai teancuri uriașe de foi de hârtie smulse din movila cu cărți, care, cu vârful unui toc, erau îndesate prin pliscul păsării. În gura ei nu mai exista deloc spațiu pentru a mai scoate vreun țipăt și a da glas unui cântec. Era, în mod real, ceva teribil de plăcut de văzut!

De data asta, înainte să se suie pe elefant, regele i-a dat poruncă expertului său în tras de urechi să-l urecheasca zdravăn pe cârcotașul ce se pitise în tufiș!

Într-un fel mai degrabă respectabil și previzibil, pasărea a ajuns să fie pe jumătate moartă odată cu trecerea zilelor. Paznicii și-au dat seama că situația era fără speranța. Cu toate astea - așa cum se petrece cu obiceiurile rele - pasărea privea în fiecare dimineață, cu nesaț, soarele și dădea din aripi într-o manieră foarte reprobabilă. Într-o zi, a fost chiar găsită încercând să rupă sârmele coliviei cu ciocul ei slăbit.

Administratorul a remarcat, "Ce obrăznicie!"

În căutarea lui Dumnezeu | O poveste cu tâlc

Imediat, fierarul a sosit la departamentul de educație cu nicovale, foc, ciocane, baroase și dălți. Loviturile sale de ciocan erau spectaculoase! A fost meșterit astfel un lanț de fier pentru pasăre, iar aripile sale au fost tăiate!

Rudele regelui au dat din cap cu gravitate și au spus, "În această țară, vezi tu, păsările nu sunt numai proaste, ci și nerecunoscătoare!"

După aceea, profesorul a venit cu un toc într-o mână și cu o lance în cealaltă, și a făcut ceva ce putea fi numit cu adevărat educație.

Fierarul a prosperat și el. Nevasta lui a primit bijuterii din aur. Administratorul a câștigat un titlu de nobil de la rege pentru vigilența sa.

Pasărea a murit, nimeni neștiind când... Cârcotașul infam a răspândit rapid vestea, "Pasărea și-a dat duhul!"

Regele și-a chemat nepotul și l-a întrebat, "Dragă nepoate, ce mi-a ajuns la urechi?"

Nepotul i-a răspuns, "Maiestatea Voastră, educația păsării este acum completă!"

Regele l-a chestionat, "Mai sare încă de colo-colo?"

"Doamne ferește", i-a zis nepotul.

"Încă mai zboară?"

"Nu."

Mai cântă încă?"

"Nu."

"Mai țipă când nu primește de mâncare?"

"Nu."

Regele i-a poruncit, "Adu-mi pasărea. Vreau să o văd."

Pasărea i-a fost înfățișată. Împreună cu ea și-au făcut apariția administratorul, paznicii, și mulți alții. Regele a pipăit pasărea. Această nu și-a deschis ciocul și nu a scos nici un sunet. Numai paginile cărților, îndesate în stomacul ei, au iscat un fel de foșnet.

Afară, unde blândul vânt de sud și pomii înfloriți vesteau primăvara, frunzele fragede umpleau cerul cu un oftat adânc și greu.

Lupta dintre poezie și filosofie | O poveste de Rabindranath Tagore (I)