Lângă cadavrul lui Schopenhauer - Povestire de Guy de Maupassant

S-a sugerat că povestirea scurtă a lui Guy de Maupassant, Lângă cadavrul lui Schopenhauer, poate fi un atac lipsit de respect față de Schopenhauer și filosofia sa. Cred, totuși, mai curând, că reprezintă unul îndreptat împotriva idealismului atât de mult detestat de Schopenhauer, o satiră despre interpretarea greșită, romanțată, edulcorată, a ideilor lui. Oricum, în această povestire m-a șocat și mi-a plăcut abilitatea lui Maupassant de a scrie ceva horror, de groază. Cu ironie, desigur!

Lângă cadavrul lui Schopenhauer - Povestire de Guy de Maupassant

Murea lent, așa cum mor tuberculoșii. Îl zăream zilnic, pe la ora două, stând sub ferestrele hotelului pe o bancă de pe promenadă, privind spre marea calmă. Rămânea, un timp, nemișcat, sub soarele fierbinte, uitându-se trist la Mediterana. Din când în când, își îndrepta ochii spre munții înalți, cu aglomerări noroase ce se sfârșeau în Mentone; apoi, cu o mișcare foarte înceată, își încrucișa picioarele, atât de subțiri încât păreau să fie două oase, în jurul cărora flutura pânză pantalonilor săi, și își deschidea o carte, mereu aceeași carte. După aceea, nu se mai foia deloc, citea, citea cu tot sufletul sau cufundat, pierdut, dispărut în acea carte, până la ora când aerul rece îl făcea să tușească puțin. Apoi, se ridica și reintra în hotel.

Era un german înalt, cu o barbă frumoasă, care-și lua micul dejun și prânzul în propria camera, și nu vorbea nimănui.

O curiozitate vagă m-a atras către el. Într-o zi, stăteam lângă dânsul, având la mine, de dragul aparențelor, o carte, un volum cu poeme ale lui Musset.

Am început să citesc "Rolla".

Deodată, vecinul meu mi-a zis într-o franceză bună:

"Știți limba germană, domnule?"

"Deloc, domnule".

"Îmi pare rău pentru asta. De vreme ce întâmplarea ne-a adus unul lângă altul, aș fi putut să vă împrumut, să vă arăt un lucru inestimabil, această carte pe care o țin în mână".

"Ce este, vă rog?"

"Un volum al maestrului meu, Schopenhauer, adnotat cu propria sa mână. Toate marginile paginilor sunt, după cum puteți vedea, acoperite cu scrisul său de mână".

Am luat cartea de la el, cu respect, și m-am uitat la cuvintele de neînțeles pentru mine, dar care revelau gândurile nemuritoare ale celui mai mare distrugător de vise ce trăise vreodată pe pământ.

În minte mi s-au ivit versurile lui Musset:

"Ai aflat, Voltaire, că este un extaz să mori.
Iar zâmbetul tău hidos zboară peste oasele inălbite?"

Involuntar, am comparat sarcasmul copilăresc, sarcasmul religios al lui Voltaire, cu ironia irezistibilă a filosului german a cărui influență a devenit de neșters în gândirea umană.

Oricât am protesta și ne-am mânia, ne-am indigna și ne-am entuziasma, Schopenhauer a marcat omenirea cu disprețul său și luciditatea sa.

Un blazat căutător de plăceri, el a aruncat peste bord credințe, speranțe, idealuri poetice și himere, a distrus aspirații, a răvășit încrederea sufletelor, a ucis dragostea, a târât pe jos adorarea cavalerească a femeilor, a strivit iluziile inimilor și a îndeplinit cea mai gigantică sarcină atentată vreodată de scepticism. Și, chiar și cei care-l anatemizează par să poarte în sufletele lor particule din gândurile sale.

"Așadar, l-ați cunoscut intim pe Schopenhauer?" am întrebat germanul.

El a surâs amar.

"Până la moartea lui, domnule".

Mi-a povestit despre întâlnirea bătrânului iconoclast cu un politician francez, un republican doctrinar, care voia să-l vadă, și pe care l-a aflat într-o tavernă zgomotoasă, așezat în mijlocul discipolilor lui, uscat, zbârcit, râzând cu hohote de neuitat, atacând și făcând bucăți idei și credințe cu câte un singur cuvânt, așa cum un câine sfâșie dintr-o singură mușcătura o batistă cu care se joacă.

Mi-a repetat comentariul acestui francez pe când ieșea afară din cârciumă, uluit și terifiat: "Am simțit că am petrecut o oră împreună cu diavolul!"

Apoi, a adăugat:

"Avea, domnule, cu adevărat, un zâmbet înspăimântător, care ne-a înfricoșat chiar și după moartea lui. Pot să vă spun o anecdotă despre asta, una care nu este prea cunoscută, dacă vă interesează..."

Și-a început-o cu o voce slabă, plăpândă, întrerupt de frecventele accese de tuse.

"Schopenhauer tocmai murise, și am aranjat să-l veghem, pe rând, câte doi, până dimineață.

Se afla într-un apartament spațios, foarte amplu, vast și întunecat. Două lumânări ardeau pe un suport de la căpătâiul patului său.

Era miezul nopții, când mi-a ajuns rândul la veghe, împreună cu unul din camarazii noștri. Cei doi prieteni pe care îi înlocuiserăm părăsiseră apartamentul, iar noi doi am intrat și ne-am așezat la picioarele patului pe care era amplasat cadavrul.

Fața îi era neschimbată. Râdea! Acea strâmbătură a buzelor pe care noi o știam atât de bine întârziase încă în preajma colțurilor gurii sale, și ni se părea că este cât pe aci să-și deschidă ochii, să se miște și să ne vorbească. Ne simțeam mai mult decât vreodată în atmosfera geniului său, absorbiți, posedați de el.

Dominarea lui părea să fie chiar mai puternică acum, când era mort. Un simțământ de mister se contopea cu forța acestui spirit inegalabil.

Trupurile unor astfel de oameni dispar, dar ei înșiși rămân; și, în noaptea ce urmează încetării pulsației inimilor lor, vă asigur, domnule, că ei sunt terifianți!"

"Mi se pare că e pe punctul să ne vorbească", mi-a zis camaradul. Și ne-am holbat cu o neliniște învecinată cu frica la fața sa nemișcată, cu eternul ei zâmbet. Treptat, am început să ne simțim tot mai rău, agresați, pe cale de a leșina. M-am bâlbâit:

"Nu știu ce este cu mine, dar îți mărturisesc sincer că nu mi-e bine!"

Abia în acea clipă, am observat că dinspre cadavru se răspândea un miros neplăcut.

"Atunci, tovarășe, sugerez să ne ducem în camera de alături și să lăsăm ușa deschisă." Am fost de acord cu această propunere.

Dilema ariciului sau imposibilitatea dragostei perfecte

Am luat una din lumânările ce ardea pe suport, și am părăsit al doilea odaia. Apoi, ne-am așezat la celălalt capăt al camerei învecinate, într-o astfel de poziție încât să putem vedea patul și cadavrul, clar relevate de lumânări.

El, însă, își menținea posesia asupra noastră. Ai fi putut spune că esența sa imaterială, eliberată, liberă, atotputernică și dominatoare se infiltra în jurul nostru. Și, uneori, de asemeni, miasma îngrozitoare a corpului descompus sosea sporit spre noi și ne pervertea bolnăvicios și indefinit.

Dintr-o dată, prin oase mi-a trecut un tremur, un fior: un sunet, un sunet ușor, s-a auzit din camera mortului. Imediat, ne-am fixat privirile pe el și am zărit, domnule, am zărit vag, amândoi, ceva trecând peste pat, căzând pe covor și dispârand sub un fotoliu.

Am fost în picioare înainte de a mai avea timp să gândim, cuprinși de o teroare stupefiantă, gata să o luăm la goană. Apoi, ne-am privit unul pe celălalt. Eram îngrozitor de palizi! Inimile noastre băteau îndeajuns de nebunește, sălbatic, pentru a ne sălta hainele de pe noi. Am fost primul care a vorbit:

"Ai văzut?"

"Da, am văzut!"

"Se poate să nu fie mort?"

"Cum așa, doar trupul lui putrezește?"

"Ce să facem?"

Tovarășul meu mi-a răspuns precaut, ezitant:

"Trebuie să mergem acolo și să ne uităm..."

Am luat lumânarea noastră și eu am intrat cel dintâi, străpungând cu privirea toate ungherele întunecate. Acum nu se mai mișca nimic, și m-am apropiat de pat. Am înțepenit de stupoare și spaimă.

Schopenhauer nu mai râdea. Se strâmba într-un mod oribil, cu buzele sale presate una de alta, și găuri adânci în obrajii lui. M-am hotărât:

"Nu este mort!"

Dar putoarea teribilă mi s-a înălțat la nas și m-a sufocat. Nu m-am mai mișcat, ci am rămas cu ochii îndreptați spre el, înfricoșat ca în prezența unei fantome.

După aceea, camaradul meu, după ce luase cealaltă lumânare, s-a aplecat spre pat. Apoi, mi-a atras atenția, arătându-mi ceva muțește, fără să murmure vreo vorba. Am urmărit privirea sa și am văzut pe jos, sub fotoliul de lângă pat, stând alb pe covorul negru, deschis ca pentru a mușca, setul de dinți falși ai lui Schopenhauer.

Ca efect al descompunerii, slăbirii maxilarului, proteza dentară îi sărise din gură!

Am fost cu adevărat înfricoșat în acea noapte, domnule!"

Și, pe când soarele cobora către marea sclipitoare, tuberculosul s-a ridicat de pe scaunul său, mi-a făcut o plecăciune de despărțire, și s-a retras în hotel.

Schopenhauer despre femei | Bărbații și filozofia lor misogină