Un om pe nume Ziegler - Povestire de Hermann Hesse

"Un om pe nume Ziegler" (Ein Mensch mit Namen Ziegler) prefigurează stilul suprarealist din operele lui Hermann Hesse de mai târziu și arată predilecția sa față de panteismul din Orient, chiar înainte să călătorească într-acolo. În această povestire, Hermann Hesse descrie civilizația modernă ca una găunoasă, lipsită de semnificație, într-o notă ironică, comică, și fantastică, una care poate fi regăsită și în zilele noastre.  Ziegler, protagonistul, poate fi reprezentativ pentru ființele umane din această perspectivă. Este spilcuit, infatuat, satisfăcut peste măsură de el însuși, el mai curând vegetează, decât trăiește cu adevărat, nu este conștient de goliciunea propriei sale existente. Hesse este cât se poate de actual, și personajul său îmi amintește de numeroși inși stupizi pe care-i întâlnesc zi de zi, care ar trebui, poate, să se confrunte cu o situație zguduitoare, năucitoare, asemeni celei a lui Ziegler.

Un om pe nume Ziegler - Povestire de Hermann Hesse

A fost odată, un tânăr pe nume Ziegler, care locuia în Brauergasse. Era unul din acei oameni pe care-i zărim zilnic pe străzi, ale căror fețe nu putem vreodată să ni le amintim cu adevărat, întrucât toți au aceeași față: fața colectivă.

Ziegler era orice și făcea orice din ceea ce astfel de persoane sunt și fac. Nu era prost, dar nici dăruit cu vreun talent aparte, și îndrăgea banii și plăcerea, îi plăcea să se îmbrace bine și era la fel de laș ca și cei mai mulți din preajma lui: viața sa și activitățile sale erau mai puțin guvernate de dorințe și străduințe genuine, cât de interdicții și teama de pedeapsă.

Cu toate astea, avea un număr de calități și, la urmă urmei, era plăcut tânăr normal, a cărui persoană proprie era cea mai interesantă și mai importantă pentru dânsul decât orice altceva din lume. Asemeni oricărui alt om, se privea pe sine ca o ființă individuală deși, în realitate, nu era decât un specimen, și, aidoma, altor oameni, se consideră pe el și viața lui că fiind în centrul lumii. Era de departe eliberat de orice îndoială, iar când faptele îi contraziceau opiniile, își închidea dezaprobator ochii.

Ca om modern, avea un respect nelimitat nu numai pentru bani, ci și pentru o doua putere a lumii: știința. Nu ar fi putut spune exact ce era știință, avea în minte ceva despre exactitatea statisticilor și poate despre nițică bacteriologie, și știa foarte bine câți bani și câtă onoare acorda statul științei. Admira, în special, cercetările științifice despre cancer, fiindcă tatăl său murise de cancer, și Ziegler credea ferm că știința, care se dezvoltase remarcabil de atunci, nu va lăsa să i se întâmple și lui același lucru.

În exterior, Ziegler se distingea prin tendința de a se îmbrăca mai presus de posibilitățile sale financiare, fiind mereu în pas cu moda anului. Deoarece nu-și permitea, totuși, să se alinieze și modei lunii sau celei a sezonului, obișnuia să spună că le disprețuia ca afectări prostești. Credea nemaipomenit de mult în independența caracterului uman și, adeseori, vorbea critic, neîndurător, printre prieteni și în locuri sigure, despre șefii lui și despre guvern. Probabil că întârzii prea mult asupra acestui portret. Însă, Ziegler era un tinerel fermecător, și a fost o pierdere grea pentru noi. Căci și-a găsit un sfârșit ciudat și prematur, care i-a adus planurile și speranțele justificate reduse la zero.

Într-o duminică, curând după sosirea lui în orașul nostru, s-a decis să aibă o zi de recreere. Nu-și făcuse încă prieteni adevărați, și nu fusese în stare deocamdată să se alăture unui club. Poate că aceasta era slăbiciunea sa. Nu este bine pentru un om să fie singur.

Nu se gândea la nimic altceva decât să viziteze niște obiective turistice. După o cercetare conștiincioasă și o reflecție matură, s-a hotărât să meargă la muzeul de istorie și la grădina zoologică. Intrarea la muzeu era gratuită duminica dimineață, iar la grădina zoologică putea beneficia după amiază de un bilet la preț redus.

Purtând costumul său cu nasturi acoperiți cu stofă, de care era foarte mândru, a pornit spre muzeul de istorie. Avea cu el bastonul său subțire, elegant, roșu, lăcuit, care îi conferea demnitate și distincție, dar de care, spre profunda sa neplăcere, a fost obligat să se despartă la intrarea în muzeu.

Erau acolo, în săli înalte, tot felul de lucruri de văzut și, în inima sa, piosul vizitator cânta imnuri dedicate științei atotputernice, pe care, ici-colo, Ziegler o întrezărea în inscripțiile meticuloase de pe vitrinele exponatelor, dovedind că se putea conta pe ele. Grație acestor inscripții, antichități precum chei ruginite, coliere rupte și fără lustru, și așa mai departe, deveneau uimitor de interesante. Era minunat cum știința își îndrepta privirea spre orice, înțelegea orice și găsea câte un nume pentru orice. Ah, în mod sigur, va înfrânge definitiv cancerul degrabă, poate chiar va aboli până și moartea!

În cea de-a două sală a găsit o vitrină din sticlă în care se reflecta atât de clar încât a fost capabil, pentru o clipă, să-și verifice cu grijă și cu deplină satisfacție, haina, pantalonii și nodul cravatei sale. Plăcut reîncredințat de înfățișarea lui maiestuoasă, a trecut mai departe și și-a devotat atenția produselor unor străvechi sculptori în lemn. Pricepuți oameni, deși șocant de naivi, a cugetat el cu bunăvoință. A contemplat, totodată, un ceas vechi de bunic cu figurine din fildeș dansând un menuet când bătea fiecare oră, acesta primind și el aprobarea sa răbdătoare. Apoi, a început să se simtă plictisit; a căscat și s-a uitat din ce în ce mai des la ceasul său, pe care nu îi era jenă să-l afișeze, fiindcă era din aur masiv, moștenit de la tatăl lui.

A constatat, cu regret, că mai era mult timp până la prânz, și a intrat în altă sală. Aici, curiozitatea lui s-a reînsuflețit. Conținea obiecte țînând de superstiiile medievale, cărți de magie, capcane de vrăjitoare și, într-un colț, un întreg atelier de alchimist, cu forjă, mojare, flacoane cu fundul lat, bășici de porc, foale și multe altele. Ungherul era împrejmuit cu un șnur, și exista și un semn interzicând publicului să atingă obiectele. Mai nimeni nu era, totuși, prea atent la acel semn, iar Ziegler era singur în acea încăpere.

Și-a întins mâna, pe negândite, peste șnur, și a atins câteva exponate stranii. Auzise și citise despre Evul Mediu și superstițiile sale ridicole. Era dincolo de înțelegerea lui cum oamenii din acea perioadă se focalizau asupra unor astfel de absurdități, precum vrăjitoria, și de ce acestea nu fuseseră, pur și simplu, interzise. Alchimia, pe de altă parte, era scuzabilă, de vreme ce din ea se dezvoltase utila știință a chimiei. Dragă Doamne, când te gândești că aceste creuzete de făurire a aurului și toate aceste hocus-pocusuri magice ar fi putut fi necesare ca să existe azi aspirina și bombele cu gaz!

Cu mintea absentă, a luat o biluță neagră, aidoma unei pilule, și-a rulat micuțul lucru între degetele sale, fiind cât pe ce să-l pună înapoi când a auzit pași în spatele său. S-a răsucit. Un alt vizitator intrase în sală. Ziegler era jenat să aibă biluța în mâna, căci, de fapt, citise semnul de interdicție. Și-a închis pumnul, și-a băgat-o în buzunar, și a plecat de acolo.

Nu s-a mai gândit la biluță până a ajuns pe stradă. A scos-o din buzunar și s-a hotărât să o arunce. Mai întâi, însă, a ridicat-o până la nasul lui și a mirosit-o. Avea un iz ușor de rășină, pe care l-a găsit mai curând plăcut, așa că și-a pus-o din nou în buzunar.

Râzătorul - Povestire de Heinrich Böll

După aceea, a mers la un restaurant, a dat comanda, a răsfoit câteva ziare, și a aruncat priviri respectuoase sau trufașe celor din jurul lui, în funcție de cum erau îmbrăcați. Cum, însă, mâncarea întârzia să-i fie adusă, a extras din buzunar pilula alchimistului, pe care o furase involuntar, și a adulmecat-o. Apoi, a zgâriat-o cu o unghie, și, în final, lăsându-se în voia unui impuls naiv, copilăresc, și-a pus-o în gură. A descoperit rapid că nu avea un gust rău, și a înghițit-o cu o gură de bere. După aia, a sosit și mâncarea.

La ora două, tânărul a sărit dintr-un autobuz și s-a îndreptat spre grădina zoologică, unde și-a cumpărat un bilet avantajos de duminică.

Surâzând binevoitor, s-a dus la compartimentul primatelor și s-a proțăpit în fața cuștii vaste în care erau ținuți cimpanzeii. Un cimpanzeu solid a clipit la el, l-a salutat politicos din cap, și i-a spus cu o voce adâncă, "Care-i treaba, frate?"

Dezgustat și straniu înfricoșat, Ziegler a tulit-o de acolo. Pe când alerga, a auzit cimpanzeul ocărându-l, "Cu ce poate să se mândrească mai mult decât noi? Nemernic nenorocit!"

A mers să vadă maimuțele cu coadă lungă. Ele se distrau voioase. "Dă-ne niște zahăr, amice", au strigat la el. Și, fiindcă nu avea zahăr, s-au înfuriat, i-au imitat  în batjocoră mișcările, numindu-l zgârcit, scârțar, în vreme ce-și arătau agresiv dinții. Era mai presus decât putea suporta; a luat-o la goană, consternat, și a luat-o înspre căprioare, de la care se aștepta să se poarte mai bine.

Un elan masiv stătea aproape de gratii, zgâindu-se la el. Și, brusc, Ziegler a fost străbătut de oroare. Căci, de când înghițise pastila magică, și-a dat seama, înțelegea limbajul animalelor. Iar elanul îi vorbea prin ochii săi, doi ochi mari căprui. Privirea sa tăcută exprima demnitate, resemnare, tristețe, iar în privința vizitatorului, un dispreț trufaș și solemn, un dispreț teribil. În ochii săi profunzi, maiestuoși, Ziegler a deslușit că el, cu pălăria și bastonul lui, cu ceasul său de aur și costumul lui de duminică, nu era cu nimic mai bun decât o insectă, un gândac absurd și respingător.

De la elan a fugit la ibex, de la ibex la capra de munte și gnu, la bivolii sălbaticii și urși. Aceștia nu l-au insultat cu toții ci, fără excepție, l-au disprețuit. I-a ascultat și a înțeles din conversațiile lor ce gândeau despre oameni în general. Și, ceea ce gândeau era extrem de neplăcut. Cele mai multe dintre animale erau surprinse că acestor bipezi hidoși, urât mirositori, lipsiți de mândrie, cu deghizările lor sclivisite, li se putea permite să umble liberi pe pământ.

A auzit o pumă femelă vorbindu-i puiului ei, într-o manieră plină de demnitate și înțelepciune practică, cum rar ai auzi printre oameni. A auzit o frumoasă panteră spunându-și opinia despre această gloată, vizitatorii de duminică, în fraze succinte, bine alese, aristocratice. A privit în ochi un leu blond și a învățat de la el despre imensitatea magnifică a sălbăticiei, în care nu existau nici cuști, și nici ființe umane. A zărit un șoim mândru și deprimat, înmărmurit în melancolie, cocoțat pe o ramură uscată, și a văzut gaițe suportându-și întemnițarea cu mândrie, resemnare și umor.

Respins și smuls din toate obișnuințele gândirii sale, Ziegler s-a întors, cu disperare, către tovarășii săi, oamenii. A căutat ochi umani care ar fi putut să-i înțeleagă teroarea și nenorocirea, a ascultat dialogurile lor în speranța că va auzi ceva consolator, liniștitor, ceva inteligibil și alinător. A observat gesturile vizitatorilor, năzuind să afle în ele noblețe, tihnă, demnitate naturală.

A fost, însă, dezamăgit. A auzit voci și cuvinte, a zărit mișcări și priviri umane  dar, de acum, vedea totul prin prisma unui animal.Nu a descoperit decât o mulțime degenerată, falsă, prefăcută de filfizoni bestiali, ce părea să fie un amestec grotec al speciilor animale.

În disperare, Ziegler a rătăcit încotro îl purtau pașii. Se simțea crunt rușinat de el însuși. Își aruncase de mult bastonul său lăcuit în tufișuri, și mănușile după el. Dar, când și-a azvarlit pălăria, și-a scos pantofii și cravata și, cutremurat de suspine, s-a presat de zăbrelele cuștii elanului, o gloată l-a luat de acolo, gardienii l-au imobilizat, și a fost trimis la o casă de nebuni.

Preotul şi Satana - Povestire de Kahlil Gibran