Cele mai interesante idei ale lui Sigmund Freud
Sigmund Freud (1856-1939) a fost părintele fondator al psihanalizei, o metodă de tratare a bolilor mentale și o teorie ce explică comportamentul uman.
Freud credea că evenimentele din copilăria noastră au o mare influență asupra vieților noastre de adulți. În modelarea personalității noastre, de exemplu, anxietatea își are originea în experiențele traumatice din trecut, ascunse de conștientul nostru, și care pot provoca probleme în timpul maturității sub formă de nevroze.
Când ne explicăm comportarea (activitatea mentală conștientă) noastră sau a altora, ne dăm seama arareori de motivațiile noastre sau ale lor. Acest lucru se întâmplă pentru că ne mințim intenționat. Ființele umane nu sunt numai înșelătoare unele față de celelalte, ci se înșeală consistent și pe ele însele.
Munca de o viață a lui Freud a fost direcționată de tentativele sale de a găsi căi de penetrare a acestui camuflaj adeseori subtil și elaborat, care pune în umbră procesele și structurile personalității.
Terminologia lui științifică a fost încorporată în vocabularul societății occidentale. Cuvintele pe care le-a introdus prin teoriile sale (libido, negare, represie, catartic, nevroză, etc.) sunt în prezent folosite în traiul de zi cu zi al oamenilor.
Cazul lui Anna O (cu numele real Bertha Pappenheim) a marcat un punct de cotitură în cariera tânărului neuropatolog vienez pe nume Siegmund Freud. A ajuns chiar să influențeze orientarea viitoare a psihologiei întru totul.
Anna O suferea de isterie, o afecțiune în care pacientul prezintă simptome fizice (paralizie, convulsii, halucinații, pierderea vorbirii) fără vreo cauză aparent fizică. Doctorul ei (și profesorul lui Freud), Josef Breuer, a reușit să o trateze pe Anna, ajutând-o să-și regăsească amintiri despre evenimente traumatice.
În decursul discuțiilor cu ea a devenit clar că își dezvoltase o teamă de a bea după ce un câine pe care-l ura băuse apă din paharul său. Celelalte simptome ale ei erau generate de perioada în care-și ingrijise tatăl bolnav.
Ea nu și-a exprimat anxietatea deoarece boala sa a ieșit la iveală mai târziu, în timpul psihanalizei sale. De îndată ce a avut oportunitatea să-și conștientizeze aceste gânduri, paralizia sa a dispărut.
Breuer a dezbătut acest caz cu prietenul său, Freud. Din dialogurile lor a survenit o idee pe care Freud a urmat-o de-a lungul întregii sale vieți. În "Studii despre isterie" (1895), el a sugerat că simptomele fizice sunt frecvent manifestări ale unor conflicte interioare, adânc reprimate.
Freud nu numai că a avansat în explicarea acestei boli particulare ci, implicit, a și propus o nouă teorie revoluționară a psihicului uman.
Această teorie s-a dezvoltat puțin câte puțin ca rezultat al investigațiilor clinice ale lui Freud, și l-a condus la concluzia că există cel puțin trei niveluri ale minții.
Mintea subconștientă
Sigmund Freud a pus la punct un model topografic al minții, în care a descris trăsăturile structurii și funcționării minții. A făcut apel la analogia cu un aisberg pentru a înfățișa cele trei niveluri ale minții.
La suprafață se află conștientul, văzut ca vârf al aisbergului, și consistând din acele gânduri care ne focalizează atenția în prezent.
Cum i-a schimbat Dali lui Freud părerea despre suprarealism
Preconștientul include tot ceea ce a fost retras din memorie.
A treia și cea mai semnificativă regiune este subconștientul. Aici au loc procesele care sunt cauza reală a celor mai multe tipuri de comportament. Asemeni aisbergului, cea mai importantă parte a minții este cea pe care nu o vedem.
Mintea subconștientă acționează ca un depozit, un "ceaun" conțînând dorințele și impulsurile primitive, și este ținută la distanță de conștient prin regiunea tampon a preconștientului.
De exemplu, Freud a descoperit că unele evenimente și dorințe sunt adeseori prea înfricoșătoare sau dureroase pentru a fi recunoscute, și că astfel de "informații" sunt închise în mintea subconștientă. Acest lucru se poate produce prin procesul reprimării.
Sigmund Freud a subliniat importanța minții subconștiente, și presupunerea primară a teoriei freudiene este că aceasta ne guvernează într-un grad mai mare decât cred oamenii. Scopul psihanalizei este tocmai de a ilumina subconștientul, a-l purta spre conștient.
Freud a dezvoltat mai târziu un model mult mai structural al minții, cuprinzând entitățile sine (id), eu (ego) și supraeu (superego). Aceste nu sunt zone fizice din creier ci, mai degrabă, conceptualizări ipotetice ale funcțiunilor mentale importante.
Sinele, eul și supraeul au fost concepute ca cele trei părți ale personalității omenești.
Freud a arătat că sinele (id) operează la nivel conștient potrivit principiului plăcerii (plăcere izvorâtă din satisfacerea instinctelor de bază). Sinele înglobează două feluri de instincte ori porniri biologice, pe care Freud le-a numit Eros și Thanatos.
Eros, sau instinctul vital, ajută indivizii să supraviețuiască. El dirijează activități de menținere a vieții cum ar fi respirația, hrănirea și sxul. Energia creată de instinctele vitale este cunoscută drept libido.
În contrast, Thanatos sau instinctul morții, este văzut ca un set de forțe destructive prezent în toate ființele umane. Când această energie este focalizată în afară, către alții, se exprimă prin agresiune, violență. Freud credea că Eros este mai puternic decât Thanatos, permițându-le astfel oamenilor să supraviețuiască și să nu se lase în voia tendinței de autodistrugere.
Sinele (id), eul (ego) și supraeul (superego)
Egoul, eul se dezvoltă pe parcursul copilăriei. Țelul lui este să satisfacă cerințele sinelui pe o cale socială sigură, acceptabilă. În opoziție cu sinele, eul se conformează principiului realității pe când se manifestă atât în mintea conștientă, cât și în cea subconștientă.
Supraeul se canalizează pe principii morale și ne motivează să ne comportăm într-o manieră socială responsabilă.
Dilema de bază a existenței umane este cea în care psihicul ne cere să fim compatibili cu alții. Conflictul interior este inevitabil!
De exemplu, supraeul poate determina o persoană să se simtă vinovată dacă nu se încadrează regulilor. Când se ivește o confruntare între obiectivele sinelui și cele ale supraeului, eul trebuie să reacționeze ca un arbitru și să medieze acest conflict. Egoul poate pune la bătaie diverse mecanisme de apărare pentru a evita să fie copleșit de anxietate.
În societatea conformistă, represivă victoriană în care a trăit și a lucrat Sigmund Freud, femeile, în particular, erau forțate să-și reprime nevoile, pornirile erotice, ceea ce le împingea, frecvent, spre tot felul de maladii nevrotice.
Freud a încercat să înțeleagă natura și varietatea acestor boli, prin retrasarea istoriei erotice a pacienților săi. Era preocupat mai cu seama de dorințele, năzuințele lor din acest punct de vedere, a trăirilor lor trecute ținând de dragoste, ură, rușine, vină și frică. Această preocupare l-a călăuzit spre cea mai controversată parte a lucrărilor sale, teoria sa asupra dezvoltării psihosxuale și a complexului lui Oedip.
Sigmund Freud era de părere că libidoul există din născare în copii, ca un imbold erotic, și că aceștia treceau prin mai multe stadii de dezvoltare în care căutau plăceri de acest tip extrase din diferite "obiecte". Socant și în zilele noastre, nu-i așa?
Pentru a fi sănătoși din punct de vedere psihologic, ar trebui, potrivit lui, să depășim cu succes toate aceste stadii. Oricum, din această teorie se desprinde ideea că personalitatea adultă este rezultată din experiențe de viață din copilărie.
Sigmund Freud a considerat că visele constitue căi nemijlocite către subconștient, întrucât în ele apărarea egoului scade într-atât încât unele din imboldurile reprimate ajung spre conștient, chiar dacă o fac într-o formă distorsionată. Visele au funcții importante pentru subconștient și servesc ca indicii valoroase despre modul cum operează mintea subconștientă.
Pe 24 iulie 1895, Freud a avut un vis revelator, care l-a îndemnat să pună bazele teoriei sale. Era îngrijorat față de o pacientă, Irma, al cărei tratament nu decurgea la fel de bine precum sperase. De fapt, se învinovățea pentru acest lucru!
Freud a visat că a întâlnit-o pe Irma la o petrecere și a examinat-o. Apoi, a zărit formula chimică a unui medicament prescris de un alt medic al ei, și a realizat că afecțiunea ei fusese provocată de siringa murdară utilizată de un alt doctor. Astfel, sentimentul de vinovăție al lui Freud s-a risipit!
Sigmund Freud a interpretat acest vis ca o modalitate de împlinire a dorinței sale. Își dorise ca starea proastă de sănătate a Irmei să nu fie generată de vreo greșeală a lui, iar visul i-a îndeplinit această năzuința, indicându-i că greșeala era a unui alt medic. Pornind de la acest vis, Freud a conchis că funcția majoră a viselor era cea de împlinire a dorințelor.
El a făcut diferența dintre conținutul vădit, manifest al visului (ceea ce-și amintește cel care visează) și conținutul său latent, semnificația sa simbolică. Conținutul manifest este frecvent bazat pe evenimente reale ale zilei anterioare.
Procesul prin care dorința subterană, latentă este preschimbată în conținutul manifest l-a numit "lucrarea visului". Țelul acestei lucrări este să transforme o năzuință interzisă într-o formă neamenințătoare, reducând în acest fel anxietatea și permițându-ne să ne continuăm somnul. Lucrarea visării implică procesele condensării, transferării și elaborării secundare.
De-a lungul condensării are loc unificarea a două sau mai multe idei / imagini într-una singură. De exemplu, visul unui bărbat poate fi atât despre tatăl lui, cât și despre iubita sa. Un vis despre o casă poate fi o condensare a temerilor ținând de siguranța noastră, ca și a temerilor față de cum suntem apreciați de cei din jurul nostru.
Transferul se petrece atunci când transformăm în vis persoana sau obiectul care ne îngrijorează în cu totul altcineva / altceva. De exemplu, unul din pacienții lui Freud avea resentimente extrem de puternice față de cumnata sa, și se regăsea în vise sugrumând un micuț câine alb.
Sigmund Freud considera asta ca întruchipând voința lui subconștientă de a-și omorî cumnata. Dacă el ar fi visat că-și strangulează cu adevărat cumnata, s-ar fi simțit vinovat. Mintea sa subconștientă a deghizat-o însă sub forma unui câine pentru a-l proteja!
Elaborarea secundară se întâmplă când mintea subconștientă adună laolaltă imagini de împlinire a dorințelor într-o ordine logică de desfășurare a evenimentelor, umbrind conținutul latent. Conform lui Freud, din această cauză conținutul manifest al viselor poate lua forma unor evenimente credibile.
În ultima lucrare a lui Sigmund Freud despre vise, a explorat posibilitatea regăsirii unor simboluri universale în acestea. Unele dintre ele erau de natură erotică, incluzând bâte, arme de foc, săbii, semnificând organul reproductiv masculin sau reprezentări ale actului erotic.
Freud a fost prudent în abordarea acestor simboluri și le-a menționat ca fiind mai curând personale, individuale, decât generale.
Sigmund Freud în citate, aforisme, maxime
Freud credea că evenimentele din copilăria noastră au o mare influență asupra vieților noastre de adulți. În modelarea personalității noastre, de exemplu, anxietatea își are originea în experiențele traumatice din trecut, ascunse de conștientul nostru, și care pot provoca probleme în timpul maturității sub formă de nevroze.
Când ne explicăm comportarea (activitatea mentală conștientă) noastră sau a altora, ne dăm seama arareori de motivațiile noastre sau ale lor. Acest lucru se întâmplă pentru că ne mințim intenționat. Ființele umane nu sunt numai înșelătoare unele față de celelalte, ci se înșeală consistent și pe ele însele.
Munca de o viață a lui Freud a fost direcționată de tentativele sale de a găsi căi de penetrare a acestui camuflaj adeseori subtil și elaborat, care pune în umbră procesele și structurile personalității.
Terminologia lui științifică a fost încorporată în vocabularul societății occidentale. Cuvintele pe care le-a introdus prin teoriile sale (libido, negare, represie, catartic, nevroză, etc.) sunt în prezent folosite în traiul de zi cu zi al oamenilor.
Cazul lui Anna O
Cazul lui Anna O (cu numele real Bertha Pappenheim) a marcat un punct de cotitură în cariera tânărului neuropatolog vienez pe nume Siegmund Freud. A ajuns chiar să influențeze orientarea viitoare a psihologiei întru totul.
Anna O suferea de isterie, o afecțiune în care pacientul prezintă simptome fizice (paralizie, convulsii, halucinații, pierderea vorbirii) fără vreo cauză aparent fizică. Doctorul ei (și profesorul lui Freud), Josef Breuer, a reușit să o trateze pe Anna, ajutând-o să-și regăsească amintiri despre evenimente traumatice.
În decursul discuțiilor cu ea a devenit clar că își dezvoltase o teamă de a bea după ce un câine pe care-l ura băuse apă din paharul său. Celelalte simptome ale ei erau generate de perioada în care-și ingrijise tatăl bolnav.
Ea nu și-a exprimat anxietatea deoarece boala sa a ieșit la iveală mai târziu, în timpul psihanalizei sale. De îndată ce a avut oportunitatea să-și conștientizeze aceste gânduri, paralizia sa a dispărut.
Breuer a dezbătut acest caz cu prietenul său, Freud. Din dialogurile lor a survenit o idee pe care Freud a urmat-o de-a lungul întregii sale vieți. În "Studii despre isterie" (1895), el a sugerat că simptomele fizice sunt frecvent manifestări ale unor conflicte interioare, adânc reprimate.
Freud nu numai că a avansat în explicarea acestei boli particulare ci, implicit, a și propus o nouă teorie revoluționară a psihicului uman.
Această teorie s-a dezvoltat puțin câte puțin ca rezultat al investigațiilor clinice ale lui Freud, și l-a condus la concluzia că există cel puțin trei niveluri ale minții.
Mintea subconștientă
Sigmund Freud a pus la punct un model topografic al minții, în care a descris trăsăturile structurii și funcționării minții. A făcut apel la analogia cu un aisberg pentru a înfățișa cele trei niveluri ale minții.
La suprafață se află conștientul, văzut ca vârf al aisbergului, și consistând din acele gânduri care ne focalizează atenția în prezent.
Cum i-a schimbat Dali lui Freud părerea despre suprarealism
Preconștientul include tot ceea ce a fost retras din memorie.
A treia și cea mai semnificativă regiune este subconștientul. Aici au loc procesele care sunt cauza reală a celor mai multe tipuri de comportament. Asemeni aisbergului, cea mai importantă parte a minții este cea pe care nu o vedem.
Mintea subconștientă acționează ca un depozit, un "ceaun" conțînând dorințele și impulsurile primitive, și este ținută la distanță de conștient prin regiunea tampon a preconștientului.
De exemplu, Freud a descoperit că unele evenimente și dorințe sunt adeseori prea înfricoșătoare sau dureroase pentru a fi recunoscute, și că astfel de "informații" sunt închise în mintea subconștientă. Acest lucru se poate produce prin procesul reprimării.
Sigmund Freud a subliniat importanța minții subconștiente, și presupunerea primară a teoriei freudiene este că aceasta ne guvernează într-un grad mai mare decât cred oamenii. Scopul psihanalizei este tocmai de a ilumina subconștientul, a-l purta spre conștient.
Teoria personalității
Freud a dezvoltat mai târziu un model mult mai structural al minții, cuprinzând entitățile sine (id), eu (ego) și supraeu (superego). Aceste nu sunt zone fizice din creier ci, mai degrabă, conceptualizări ipotetice ale funcțiunilor mentale importante.
Sinele, eul și supraeul au fost concepute ca cele trei părți ale personalității omenești.
Freud a arătat că sinele (id) operează la nivel conștient potrivit principiului plăcerii (plăcere izvorâtă din satisfacerea instinctelor de bază). Sinele înglobează două feluri de instincte ori porniri biologice, pe care Freud le-a numit Eros și Thanatos.
Eros, sau instinctul vital, ajută indivizii să supraviețuiască. El dirijează activități de menținere a vieții cum ar fi respirația, hrănirea și sxul. Energia creată de instinctele vitale este cunoscută drept libido.
În contrast, Thanatos sau instinctul morții, este văzut ca un set de forțe destructive prezent în toate ființele umane. Când această energie este focalizată în afară, către alții, se exprimă prin agresiune, violență. Freud credea că Eros este mai puternic decât Thanatos, permițându-le astfel oamenilor să supraviețuiască și să nu se lase în voia tendinței de autodistrugere.
Sinele (id), eul (ego) și supraeul (superego)
Egoul, eul se dezvoltă pe parcursul copilăriei. Țelul lui este să satisfacă cerințele sinelui pe o cale socială sigură, acceptabilă. În opoziție cu sinele, eul se conformează principiului realității pe când se manifestă atât în mintea conștientă, cât și în cea subconștientă.
Supraeul se canalizează pe principii morale și ne motivează să ne comportăm într-o manieră socială responsabilă.
Dilema de bază a existenței umane este cea în care psihicul ne cere să fim compatibili cu alții. Conflictul interior este inevitabil!
De exemplu, supraeul poate determina o persoană să se simtă vinovată dacă nu se încadrează regulilor. Când se ivește o confruntare între obiectivele sinelui și cele ale supraeului, eul trebuie să reacționeze ca un arbitru și să medieze acest conflict. Egoul poate pune la bătaie diverse mecanisme de apărare pentru a evita să fie copleșit de anxietate.
Mecanismele de autoapărare - Stadiile psihosxuale
În societatea conformistă, represivă victoriană în care a trăit și a lucrat Sigmund Freud, femeile, în particular, erau forțate să-și reprime nevoile, pornirile erotice, ceea ce le împingea, frecvent, spre tot felul de maladii nevrotice.
Freud a încercat să înțeleagă natura și varietatea acestor boli, prin retrasarea istoriei erotice a pacienților săi. Era preocupat mai cu seama de dorințele, năzuințele lor din acest punct de vedere, a trăirilor lor trecute ținând de dragoste, ură, rușine, vină și frică. Această preocupare l-a călăuzit spre cea mai controversată parte a lucrărilor sale, teoria sa asupra dezvoltării psihosxuale și a complexului lui Oedip.
Sigmund Freud era de părere că libidoul există din născare în copii, ca un imbold erotic, și că aceștia treceau prin mai multe stadii de dezvoltare în care căutau plăceri de acest tip extrase din diferite "obiecte". Socant și în zilele noastre, nu-i așa?
Pentru a fi sănătoși din punct de vedere psihologic, ar trebui, potrivit lui, să depășim cu succes toate aceste stadii. Oricum, din această teorie se desprinde ideea că personalitatea adultă este rezultată din experiențe de viață din copilărie.
Analiza viselor
Sigmund Freud a considerat că visele constitue căi nemijlocite către subconștient, întrucât în ele apărarea egoului scade într-atât încât unele din imboldurile reprimate ajung spre conștient, chiar dacă o fac într-o formă distorsionată. Visele au funcții importante pentru subconștient și servesc ca indicii valoroase despre modul cum operează mintea subconștientă.
Pe 24 iulie 1895, Freud a avut un vis revelator, care l-a îndemnat să pună bazele teoriei sale. Era îngrijorat față de o pacientă, Irma, al cărei tratament nu decurgea la fel de bine precum sperase. De fapt, se învinovățea pentru acest lucru!
Freud a visat că a întâlnit-o pe Irma la o petrecere și a examinat-o. Apoi, a zărit formula chimică a unui medicament prescris de un alt medic al ei, și a realizat că afecțiunea ei fusese provocată de siringa murdară utilizată de un alt doctor. Astfel, sentimentul de vinovăție al lui Freud s-a risipit!
Sigmund Freud a interpretat acest vis ca o modalitate de împlinire a dorinței sale. Își dorise ca starea proastă de sănătate a Irmei să nu fie generată de vreo greșeală a lui, iar visul i-a îndeplinit această năzuința, indicându-i că greșeala era a unui alt medic. Pornind de la acest vis, Freud a conchis că funcția majoră a viselor era cea de împlinire a dorințelor.
El a făcut diferența dintre conținutul vădit, manifest al visului (ceea ce-și amintește cel care visează) și conținutul său latent, semnificația sa simbolică. Conținutul manifest este frecvent bazat pe evenimente reale ale zilei anterioare.
Procesul prin care dorința subterană, latentă este preschimbată în conținutul manifest l-a numit "lucrarea visului". Țelul acestei lucrări este să transforme o năzuință interzisă într-o formă neamenințătoare, reducând în acest fel anxietatea și permițându-ne să ne continuăm somnul. Lucrarea visării implică procesele condensării, transferării și elaborării secundare.
De-a lungul condensării are loc unificarea a două sau mai multe idei / imagini într-una singură. De exemplu, visul unui bărbat poate fi atât despre tatăl lui, cât și despre iubita sa. Un vis despre o casă poate fi o condensare a temerilor ținând de siguranța noastră, ca și a temerilor față de cum suntem apreciați de cei din jurul nostru.
Transferul se petrece atunci când transformăm în vis persoana sau obiectul care ne îngrijorează în cu totul altcineva / altceva. De exemplu, unul din pacienții lui Freud avea resentimente extrem de puternice față de cumnata sa, și se regăsea în vise sugrumând un micuț câine alb.
Sigmund Freud considera asta ca întruchipând voința lui subconștientă de a-și omorî cumnata. Dacă el ar fi visat că-și strangulează cu adevărat cumnata, s-ar fi simțit vinovat. Mintea sa subconștientă a deghizat-o însă sub forma unui câine pentru a-l proteja!
Elaborarea secundară se întâmplă când mintea subconștientă adună laolaltă imagini de împlinire a dorințelor într-o ordine logică de desfășurare a evenimentelor, umbrind conținutul latent. Conform lui Freud, din această cauză conținutul manifest al viselor poate lua forma unor evenimente credibile.
În ultima lucrare a lui Sigmund Freud despre vise, a explorat posibilitatea regăsirii unor simboluri universale în acestea. Unele dintre ele erau de natură erotică, incluzând bâte, arme de foc, săbii, semnificând organul reproductiv masculin sau reprezentări ale actului erotic.
Freud a fost prudent în abordarea acestor simboluri și le-a menționat ca fiind mai curând personale, individuale, decât generale.
Sigmund Freud în citate, aforisme, maxime
Cele mai interesante idei ale lui Sigmund Freud
Reviewed by Diana Popescu
on
aprilie 17, 2020
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
aprilie 17, 2020
Rating:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu