Maimuța și merele: Poveste cu tâlc

Adeseori, purtăm cu noi lucruri, gânduri, simțăminte, amintiri care ne par prea valoroase pentru a renunța la ele. Ne ducem cu noi în minte și suflet, de asemeni, imaginea, mândria, posesiunile, și statutul, dar uităm astfel uneori să ne bucurăm de cele mai importante repere ale vieții: dragostea, compasiunea, prietenii și familia. 

Maimuța și merele: Poveste cu tâlc

Într-o junglă frumoasă, luxuriantă, trăia o maimuță ghidușă, veselă, lipsită de griji, cu un spirit liber. Își petrecea zilele rătăcind prin păduri, cățărându-se în copaci, înfruptându-se cu fructe delicioase și ațipind pe unde apuca. Odată, pe când umbla prin junglă, a ajuns foarte aproape de un sat.

Și-a luat inima în dinți, s-a uitat înăuntrul unei case și a zărit acolo un castron plin cu mere roșii, coapte. Nu și-a putut ține în frâu pofta de a mânca aceste fructe foarte arătoase, frumoase, așa că a intrat în locuință, a înșfăcat câte unul în fiecare mână și a fugit înapoi în codru.

A adulmecat merele, dar nu aveau nici o aromă. A încercat să le ronțăie, însă erau atât de tari încât i-au dat dureri de dinți. Aceste fructe erau făcute din lemn și vopsite, dar arătau atât de apetisante! Când celelalte maimuțe din junglă le-au văzut, și le-a încleștat și mai puternic în mâini.

În vreme ce se adâncea în pădure și-a admirat mândră noile posesiuni. Merele din lemn străluceau roșiatic în soare și păreau să fie perfecte. Era atât de fermecată de ele încât a uitat chiar și de foame! 

A trecut pe lângă un pom plin de fructe coapte și mirosul lor i-a amintit că avea burta goală. A vrut să culeagă o banană pârguită și să o înfulece, însă nu avea cum să facă asta, căci avea în palme merele. Nu putea cu nici un preț să abandoneze merele din lemn pentru a ajunge la banane!

Era cuprinsă de o  teamă nemăsurată că va pierde fructele extraordinare din lemn și simțea o nevoie copleșitoare de a și le proteja. Era nemaipomenit de mândră de ele dar, în mod clar, era tot mai nefericită în timp ce-și croia drum printre copaci.

Merele ținute în mâinile sale deveneau tot mai grele cu fiecare clipă. Micuței maimuțe i-a trecut prin minte să le lase jos pentru un scurt răgaz, însă această idee i s-a părut a fi nebunească! Cum să se despartă de niște lucruri atât de prețioase?

Biata maimuță era în pragul depresiei. Se simțea obosită, înfometată, dar nu putea să se suie în pomi și să se hrănească fiindcă avea mâinile pline. Cu cât contempla mai mult fructele ademenitoare ale junglei, cu atât mai tare era roasă de foame.

În cele din urmă, s-a dat bătută, a aruncat în tufișuri merele din lemn și s-a urcat într-un arbore pentru a-și pune burta la cale. Era din nou fericită!

Frânghia elefantului - Poveste cu tâlc