Udă deșertul: Poveste cu tâlc

O poveste cu tâlc despre necesitatea de a ne lua viața în propriile mâini, a intra în acțiune pentru a ne îndeplini visurile, țelurile, fără să mai așteptăm ca Dumnezeu sau vreo altă persoană să facă asta în locul nostru! Dar, și despre viabilitatea, realismul obiectivelor noastre!

Un om a privit îndelung deșertul și a fost frământat de o întrebare:

"Cum poate să crească vreo plantă aici?" S-a minunat cu glas tare de lucrul ăsta, apoi și-a înălțat ochii spre cer și a rostit, "Doamne, de nu uzi deșertul?"

S-a uitat în jurul său pentru a descoperi dacă Dumnezeu îi auzise ruga și a zărit în apropierea sa o fântână pe care nu o observase până atunci.

Omul și-a îndreptat iarăși privirea către er și a zis, "Nu e bine. Cum ar putea scoate cineva apă din fântână?"             

A cercetat din nou împrejurimile și a remarcat niște găleți pe care nu le băgase în seamă mai înainte.

"Pfui! La ce bune sunt gălețile de apă fără vreun mijloc de a le căra?", a întrebat el.

Chiar atunci a simțit o atingere pe o mână și a fost șocat să vadă alături de el un măgar!

Omul și-a ieșit din țâțâni:

"Pentru ultima oară, de ce nu uzi deșertul?", i-a strigat lui Dumnezeu.

Omul s-a rastit la măgar și a dat să plece însă, chiar în acea clipă a zărit o foaie de hârtie căzând din cer. După ce a picat la picioarele sale, a ridicat-o și a citit ce scria pe ea:

"Ți-am dat fântâna, gălețile și măgarul. Ai tot ce-ți trebuie pentru a uda deșertul. Este vremea să începi!"

Omul a mototolit hârtia, a oftat și a părăsit acel loc cu umerii gârboviți.

Și deșertul nu a fost udat vreodată...

Plânsul deşertului - O poveste de Paulo Coehlo