Vor veni ploi blânde: Povestire de Ray Bradbury
Astăzi, când amenințarea unei pandemii nu a dispărut încă, vă ofer o traducere a mea în română a unei povestiri scurte a lui Ray Bradbury, intitulate "Vor veni ploi blânde" (în limba engleză, "There Will Come Soft Rains"), una despre pericolul dispariției omenirii de pe pământ, poate chiar din propria sa vină...
Ceasul din sufragerie a pornit să rostească, "Tic-tac, este ora 7, e timpul să vă treziți, timpul să vă deșteptați, este ora 7", ca și cum i-ar fi fost frică că nu-l aude nimeni. Dimineața asta casa era goală. Ceasul a ticăit iarăși, repetând o dată, și încă o dată, mesajele sale în pustiu, "7 și 9 minute, micul dejun, 7 și 9 minute!".
În bucătărie, cuptorul a fâsâit și a scos din interiorul său fierbinte opt bucăți de pâine maronie perfect coaptă, opt ouă strălucitoare, 16 felii de slănină, două cafele și două pahare cu lapte proaspăt.
"Astăzi este 4 august 2026", a glăsuit o altă voce din plafonul bucătăriei, "în orașul Allendale, California". A repetat cuvintele astea de trei ori pentru a se asigura că era auzită. "Astăzi este ziua de naștere a domnului Featherstone. E aniversarea căsătoriei lui Tilita. Trebuie să fie plătite asigurarea, apa, gazul și curentul electric."
Undeva prin pereți, releele au clincănit, benzile de memorie s-au scurs sub ochi electrici.
"8 și un minut, tic-tac, 9 și 1 minut, plecarea la școală, plecarea la muncă, repede, repede, este 8 și 1 minut! " Nici o ușă nu s-a trântit însă, nici un covor nu a preluat călcătură ușoară a unor tălpi de cauciuc.
Afară ploua. Cutia vremii din fața ușii cânta monoton, "Ploaie, ploaie, ferește-te de ea! Luați-vă acum umbrele, pelerine!" Ploaia șiroia deasupra casei goale, slobozind ecouri.
Sub aceasta, garajul a clincănit și și-a ridicat poarta pentru a scoate la vedere o mașină în așteptare. După ceva vreme, s-a închis singură.
La ora 8 și jumătate, ouăle erau zbârcite, și feliile de pâine erau tari ca piatra. O limbă din aluminiu le-au aruncat în chiuvetă, unde un jet de apă fierbinte le-a învârtit către un gât metalic care le-a înghițit și le-a trimis departe, înspre mare. Vasele murdare au fost azvârlite în spălătorul cu aburi și au ieșit de acolo uscate, sclipind a curățenie.
"9 și 15 minute", a glăsuit ceasul, "e timpul curățeniei".
Din labirinturile lor din pereți s-au lansat mici șoareci robotizați. Camerele au fost aglomerate de aceste animăluțe de curățat, alcătuite numai din cauciuc și metal. Ele s-au azvârlit spre scaune, învârtindu-și rotițele interioare, frământând covoarele, sorbind delicat praful ascuns. Apoi, precum niște invadatori misterioși, s-au furișat în bârlogurile lor. Ochii lor electrici s-au stins. Casa era curată.
Ora 10. Soarele a ieșit printre nori. Casa se înălța de una singură în orașul de dărâmături și cenușă. Era singura rămasă întreagă. Noaptea, orașul emana o strălucire radioactivă ce putea fi zărită de la zeci de kilometri.
Ora 10 și 15. Stropitorile grădinii au pornit să se învârtă în jeturi aurii, umplând aerul dimineții cu picături de apă. Apa a stropit geamurile ferestrelor, scurgându-se pe aripa vestică înnegrită unde fusese arsă și văduvită de varul ei alb. Intreagă latură dinspre vest a locuinței era neagră, cu excepția a patru-cinci pete. Aici se aflau și silueta, pictată parcă, a unui om tăind iarba de pe peluză. Aici, ca într-o fotografie alb-negru, o femeie se apleca să culeagă flori.
Puțin mai încolo, dincolo de imaginea arsă în lemn a acestora într-o clipă titanică, se întrezărea un mic băiat cu mâinile în sus și, deasupra lui, o minge aruncată în aer. În partea opusă lui, era o fetiță, cu brațele înălțate, gata să prindă mingea care nu mai coborâse din văzduh.
Contururile celor cinci, bărbatul, femeia, copiii și mingea se păstraseră. Restul era doar un strat subțire de cărbune.
Ploaia delicată împrăștiată de stropitori umplea grădina cu lumină.
Până în această zi, cât de bine își păstrase casă rutina! Cât de grijulie întrebase , "Cine-i acolo? Care este parola?", și, neprimind vreun răspuns de la vulpile singuratice și pisicile miorlăitoare, își închisese ferestrele și atrăsese înăuntru umbrele în preocuparea de fată bătrână de autoprotecție care se învecina cu o paranoia mecanică.
Casa reacționa la orice sunet, cât de mic. Dacă o vrabie ștergea în treacăt vreun geam cu aripile sale, umbra casei dădea să o plesnească. Surprinsă, pasărea își lua zborul de îndată! Nu, nici măcar o pasăre nu avea voie să o atingă!
Ora 12
Un câine scheunând tremura la poarta din față.
Poarta i-a recunoscut vovea și i-a deschis. Câinele, odată mare, trupeș, dar acum numai piele și oase și acoperit cu bube, s-a îndreptat către casă și a intrat în ea, lăsând peste tot urme de noroi. În spatele lui a zbârnâit un șoricel, mânios că a dat de noroi, de acest inconvenient.
Nici măcar o bucățică de frunză nu putea să se strecoare, purtată de vânt, pe sub ușă, fără că micile panouri din pereți să se deschidă și ca șoarecii din cupru pentru curățenie să se ivească rapid afară. Ofensatoarele prafuri sau firele de păr ori fragmentele de hârtie erau prinse în minusculele lor fălci de oțel și purtate înapoi în viziunile lor. De acolo, prin tuburi ce duceau înspre subsol, erau aruncate în gura unui incinerator ce ședea ca un Baal malefic într-un colț întunecat.
Câinele a alergat pe scările interioare, schelălăind isteric în dreptul fiecărei uși, pentru a-și da seama, în cele din urmă, așa cum o făcuse și casa, că aici nu mai era prezentă decât liniștea.
A mirosit prin aer și a împins în zadar, zgâriind cu labele, ușa bucătăriei. Dincolo de ea, cuptorul pregătea clătite ce umpleau aerul cu o aromă bogată de copt și un iz de sirop de arțar.
Zăcând în față ușii, câinele a făcut spume la gură, cu ochii preschimbați în foc. A alergat nebunește în cercuri, mușcându-și coada, s-a învârtit frenetic, și a murit. A rămas pe hol o oră.
"Ora 14", a cântat o voce.
Simțind cu acuratețe mirosul de putreziciune, regimentele de șoareci s-au înfățișat la fel de subtil precum frunzele cenușii risipite de o pală de vânt delicată.
"14 și 15 minute".
La subsol, incineratorul a a avut o strălucire bruscă și un vârtej de scântei s-au dus înspre coșul de fum.
"14 și 35".
Mese de bridge au țâșnit din pereții curții interioare. Cărți de joc au zburat în torente din tuburi. Pahare cu martini au apărut pe o banchetă din stejar, împreună cu salate de ouă și sandviciuri. A răsunat și o melodie.
Dar mesele erau părăsite și cărțile de joc neatinse de vreo cineva. La ora patru mesele s-au strâns precum aripile unor fluturi uriași înapoi în ziduri.
"Ora 16 și 30".
Pereții odăii copiilor au prins să lucreze.
Pe ei au luat formă girafe galbene, lei albaștri, antilope roz, pantere liliachii, dănțuind într-o substanță cristalină. Pereții erau din sticlă și se înfățișau în tot felul de culori și fantezii. Filmele ascunse programate prin lanțuri bine unse și zidurile prindeau viață.
Podeaua camerei copiilor era creată aidoma unei proaspete câmpii de cereale. Peste ea fugeau gandaci de aluminiu și greieri din fier, iar în aerul cald, liniștit, pluteau fluturi cu o textură fină, întrepătrunși cu o mireasma pătrunzătoare a unor animale. Se auzea un sunet precum cel al unui minunat împletit stup de albine împletit cu urlete cumva fioroase ori cu sunetele leneșe ale unui leu torcând.
Și mai era și tropăitul picioarelor unor căprioare okapi, și murmurul unei ploi împrospătătoare de junglă, dar și al altor copite călcând pe o iarbă viguroasă de vară. Apoi, zidurile s-au topit în suprafețe întinse de pășuni îngălbenite și un cer cald, nesfârșit. Animalele s-au întors în tufărișuri spinoase și găuri din apă. Era ora copiilor.
"Ora 17".
Cada s-a umplut cu o apă fierbinte, limpede.
"Orele 18, 19, 20".
Vasele pentru cină s-au mișcat de unele singure ca într-un truc de magie. În birou, pe suportul opus căminului, în care sclipea un foc cald, s-a ivit un trabuc, având deja la un capăt cam 10 centimetri de scrum, fumegând, așteptând...
"Ora 21".
Paturile s-au încălzit prin circuitele lor ascunse, căci nopțile de aici erau reci.
"Ora 21 și 5 minute".
Un glas din tavanul biroului a rostit, "Doamna McClellan, ce poem preferați să auziți în seara asta?" Casaera însă tăcută.
Glasul a insistat, "Întrucât nu vă exprimați nici o preferință, voi alege un poem la întâmplare."
O muzică discretă s-a furișat pe fundalul vocii, "Sara Teasdale, din câte îmi amintesc, favorita ta..."
Vor veni ploi blânde, cu miros de pământ reavăn,
Și rândunici dând roată cu ciripitul lor înflăcărat;
Și broaște orăcăind în noapte din bălțile lor,
Și pruni sălbatici într-un alb vibrând;
Măcăleandrii vor purta penajul lor de foc,
Fluierându-și capriciile pe o sârmă apropiată de pământ;
Și nimănui nu îi va păsa de război, nimănui
Nu îi va păsa, cel puțin, unde a avut loc.
Nimeni, nici pasăre, nici copac, nu va avea vreun regret
Că omenirea a pierit întru totul;
Și însăși Primăvara, când se va trezi în zori,
Abia dacă va ști că am pierit cu toții.
Focul a încetat să ardă în căminul din piatră, iar trabucul a picat în grămada de scrum pe suportul său.
Scaunele goale stăteau unele în față celorlalte între zidurile tăcute, iar muzica continuă să răsune.
La ora 22 casa a început să moară.
Vântul a pornit să bată cu putere. Creanga ruptă a unui copac s-a prăbușit peste fereastra bucătăriei. Solvenții de curățat din sticle s-au împrăștiat peste cuptor. Încăperea a fost în flăcări într-o clipă!
"Foc!", a strigat o voce. Luminile casei au clipit și pompele au dat drumul la apă din tavan. Solvenții se întinseseră însă și pe linoleum, lingând, mâncând, sub ușa bucătăriei, în timp ce vocea urla tot mai tare, "Foc, foc, foc!"
Casa a încercat să se salveze. Ușile s-au închis etanș, dar ferestrele erau sparte din cauza căldurii, iar vântul sufla cu forță peste incendiu.
Casa a pierdut teren pe când focul, în zece milioane de scântei furioase s-a mutat cu ușurință dintr-o cameră în alta, și apoi spre scări. Și pulverizatoarele din pereți și-au activat jeturile de apă. Era, însă, prea târziu!
Undeva, oftând, o pompă de apă dădea să se oprească. Ploaia dinăuntrul locuinței a încetat. Rezerva de apă ce umplea căzile și spăla vasele de multe zile de imobilizare se terminase.
Focul a sfârâit pe scări. S-a hrănit din picturi ale lui Picasso și Matisse în holurile înalte, ca din niște delicatese, cocând țesutul lor uleios, încrețind tandru pânzele în pămătufuri negre.
Acum focul se întindea peste paturi, se așternea peste ferestre, schimba culorile draperiilor!
Și apoi, întăriri! Din trapele din pod, roboți orbi încercau să slobozească în jos șuvoiuri de chimicale verzi.
Focul s-a retras, cum ar face un elefant la vederea unui șarpe mort.
Erau deja douăzeci de șerpi biciuind peste podea, ucigând focul cu un venin rece, limpede, din spumă verde.
Focul era, totuși, isteț. Și-a trimis flăcările în afara casei, deasupra podului, către pompele de apă de acolo. Casa era cutremurată din toate încheieturile sale, scheletul ei dezgolit uscându-se din pricina fierbințelii, firele sale, nervii ei ieșiți la iveală ca și cum un chirurg i-ar fi sfâșiat pielea, pentru a-i lăsa venele roșii și capilarele să freamăte în aerul arzător.
"Ajutor, ajutor! Foc! Foc! Fugiți!" Căldura a plesnit oglinzile ca pe primele straturi de gheață ale iernii. Vocile a continuat să se vaiete, asemeni unor poezioare de grădiniță, cu o duzină de discuri, ca un copil murind într-o pădure singur, singur. Iar vocile casei s-au stins puțin câte puțin, în vreme ce cablurile au pocnit din învelișurile lor aidoma unor castane înfierbântate. Una, două, trei, patru, cinci voci au murit.
În odaia copiilor, jungla ardea. Leii albaștri urlau, iar girafele purpurii nu mai știau încotro să se îndrepte. Panterele erau panicate, își tot schimbau culorile, și zece milioane de animale, fugind dinaintea flăcărilor, s-au făcut nevăzute către un râu aburind îndepărtat...
Încă zece voci au murit.
În ultima clipă, sub avalanșa focului, în mod evident, unele automate ale căminului nu au fost încă amuțite, anunțând cât este ceasul, tăind iarba de pe peluză, cu o motocositoare comandată de la distanță, sau închizând și redeschizând aiurea câte o umbrelă, deschizând ori închizând ușile. Se petreceau o mie de lucruri, ca într-o ceasornicărie în care fiecare ceas o luase razna, indicând de-a vraiștea orele, într-o scenă mecanică, și totuși unitară.
Cântând, țipând, câțiva dintre ultimii șoricei de curățenie se mai repeziseră cu îndrăzneala să poarte afară cenușa inadmisibilă! Și, un glas, cu o sublimă ignorare a situației, citea cu înverșunare o poezie din biroul incendiat, până când bobinele ce-l alimentau s-au ars, până când cablurile sale fie s-au topit, fie au cedat.
Focul a aruncat în aer casa și a dat-o jos, împrăștiind valuri de fum și scântei. În bucătărie, cu un moment înainte ca ploaia de flăcări și grinzi de lemn să se declanșeze, cuptorul putea fi văzut pregătind micul dejun într-un ritm psihopatic, cu zeci de duzini de ouă, sute de felii de pâine, 22 de duzini de bucăți de șuncă, care, înghițite de pârjol, l-au impulsionat să urle nebunește.
Sub suflul exploziei, podul s-a prăbușit în bucătărie, și sufrageria în subsol. Tot acolo au ajuns, aproape carbonizate, scaune, circuite electrice, benzi de film, învălmășindu-se în adâncuri ca niște schelete fără vreo semnificație.
Fum și liniște. O grămadă de fum.
Zorile au apărut slab în est. Printre ruine, se mai înălța un zid. Înlăuntrul lui, o ultimă voce a zis, odată și încă odată, chiar și după ce soarele strălucea din ceruri peste mormanele de dărâmături și fum:
"Astăzi este 5 august 2026, astăzi este 5 august 2026, astăzi este..."
Trăiește pentru totdeauna! | Povestire de Ray Bradbury
Ceasul din sufragerie a pornit să rostească, "Tic-tac, este ora 7, e timpul să vă treziți, timpul să vă deșteptați, este ora 7", ca și cum i-ar fi fost frică că nu-l aude nimeni. Dimineața asta casa era goală. Ceasul a ticăit iarăși, repetând o dată, și încă o dată, mesajele sale în pustiu, "7 și 9 minute, micul dejun, 7 și 9 minute!".
În bucătărie, cuptorul a fâsâit și a scos din interiorul său fierbinte opt bucăți de pâine maronie perfect coaptă, opt ouă strălucitoare, 16 felii de slănină, două cafele și două pahare cu lapte proaspăt.
"Astăzi este 4 august 2026", a glăsuit o altă voce din plafonul bucătăriei, "în orașul Allendale, California". A repetat cuvintele astea de trei ori pentru a se asigura că era auzită. "Astăzi este ziua de naștere a domnului Featherstone. E aniversarea căsătoriei lui Tilita. Trebuie să fie plătite asigurarea, apa, gazul și curentul electric."
Undeva prin pereți, releele au clincănit, benzile de memorie s-au scurs sub ochi electrici.
"8 și un minut, tic-tac, 9 și 1 minut, plecarea la școală, plecarea la muncă, repede, repede, este 8 și 1 minut! " Nici o ușă nu s-a trântit însă, nici un covor nu a preluat călcătură ușoară a unor tălpi de cauciuc.
Afară ploua. Cutia vremii din fața ușii cânta monoton, "Ploaie, ploaie, ferește-te de ea! Luați-vă acum umbrele, pelerine!" Ploaia șiroia deasupra casei goale, slobozind ecouri.
Sub aceasta, garajul a clincănit și și-a ridicat poarta pentru a scoate la vedere o mașină în așteptare. După ceva vreme, s-a închis singură.
La ora 8 și jumătate, ouăle erau zbârcite, și feliile de pâine erau tari ca piatra. O limbă din aluminiu le-au aruncat în chiuvetă, unde un jet de apă fierbinte le-a învârtit către un gât metalic care le-a înghițit și le-a trimis departe, înspre mare. Vasele murdare au fost azvârlite în spălătorul cu aburi și au ieșit de acolo uscate, sclipind a curățenie.
"9 și 15 minute", a glăsuit ceasul, "e timpul curățeniei".
Din labirinturile lor din pereți s-au lansat mici șoareci robotizați. Camerele au fost aglomerate de aceste animăluțe de curățat, alcătuite numai din cauciuc și metal. Ele s-au azvârlit spre scaune, învârtindu-și rotițele interioare, frământând covoarele, sorbind delicat praful ascuns. Apoi, precum niște invadatori misterioși, s-au furișat în bârlogurile lor. Ochii lor electrici s-au stins. Casa era curată.
Ora 10. Soarele a ieșit printre nori. Casa se înălța de una singură în orașul de dărâmături și cenușă. Era singura rămasă întreagă. Noaptea, orașul emana o strălucire radioactivă ce putea fi zărită de la zeci de kilometri.
Ora 10 și 15. Stropitorile grădinii au pornit să se învârtă în jeturi aurii, umplând aerul dimineții cu picături de apă. Apa a stropit geamurile ferestrelor, scurgându-se pe aripa vestică înnegrită unde fusese arsă și văduvită de varul ei alb. Intreagă latură dinspre vest a locuinței era neagră, cu excepția a patru-cinci pete. Aici se aflau și silueta, pictată parcă, a unui om tăind iarba de pe peluză. Aici, ca într-o fotografie alb-negru, o femeie se apleca să culeagă flori.
Puțin mai încolo, dincolo de imaginea arsă în lemn a acestora într-o clipă titanică, se întrezărea un mic băiat cu mâinile în sus și, deasupra lui, o minge aruncată în aer. În partea opusă lui, era o fetiță, cu brațele înălțate, gata să prindă mingea care nu mai coborâse din văzduh.
Contururile celor cinci, bărbatul, femeia, copiii și mingea se păstraseră. Restul era doar un strat subțire de cărbune.
Ploaia delicată împrăștiată de stropitori umplea grădina cu lumină.
Până în această zi, cât de bine își păstrase casă rutina! Cât de grijulie întrebase , "Cine-i acolo? Care este parola?", și, neprimind vreun răspuns de la vulpile singuratice și pisicile miorlăitoare, își închisese ferestrele și atrăsese înăuntru umbrele în preocuparea de fată bătrână de autoprotecție care se învecina cu o paranoia mecanică.
Casa reacționa la orice sunet, cât de mic. Dacă o vrabie ștergea în treacăt vreun geam cu aripile sale, umbra casei dădea să o plesnească. Surprinsă, pasărea își lua zborul de îndată! Nu, nici măcar o pasăre nu avea voie să o atingă!
Ora 12
Un câine scheunând tremura la poarta din față.
Poarta i-a recunoscut vovea și i-a deschis. Câinele, odată mare, trupeș, dar acum numai piele și oase și acoperit cu bube, s-a îndreptat către casă și a intrat în ea, lăsând peste tot urme de noroi. În spatele lui a zbârnâit un șoricel, mânios că a dat de noroi, de acest inconvenient.
Nici măcar o bucățică de frunză nu putea să se strecoare, purtată de vânt, pe sub ușă, fără că micile panouri din pereți să se deschidă și ca șoarecii din cupru pentru curățenie să se ivească rapid afară. Ofensatoarele prafuri sau firele de păr ori fragmentele de hârtie erau prinse în minusculele lor fălci de oțel și purtate înapoi în viziunile lor. De acolo, prin tuburi ce duceau înspre subsol, erau aruncate în gura unui incinerator ce ședea ca un Baal malefic într-un colț întunecat.
Câinele a alergat pe scările interioare, schelălăind isteric în dreptul fiecărei uși, pentru a-și da seama, în cele din urmă, așa cum o făcuse și casa, că aici nu mai era prezentă decât liniștea.
A mirosit prin aer și a împins în zadar, zgâriind cu labele, ușa bucătăriei. Dincolo de ea, cuptorul pregătea clătite ce umpleau aerul cu o aromă bogată de copt și un iz de sirop de arțar.
Zăcând în față ușii, câinele a făcut spume la gură, cu ochii preschimbați în foc. A alergat nebunește în cercuri, mușcându-și coada, s-a învârtit frenetic, și a murit. A rămas pe hol o oră.
"Ora 14", a cântat o voce.
Simțind cu acuratețe mirosul de putreziciune, regimentele de șoareci s-au înfățișat la fel de subtil precum frunzele cenușii risipite de o pală de vânt delicată.
"14 și 15 minute".
La subsol, incineratorul a a avut o strălucire bruscă și un vârtej de scântei s-au dus înspre coșul de fum.
"14 și 35".
Mese de bridge au țâșnit din pereții curții interioare. Cărți de joc au zburat în torente din tuburi. Pahare cu martini au apărut pe o banchetă din stejar, împreună cu salate de ouă și sandviciuri. A răsunat și o melodie.
Dar mesele erau părăsite și cărțile de joc neatinse de vreo cineva. La ora patru mesele s-au strâns precum aripile unor fluturi uriași înapoi în ziduri.
"Ora 16 și 30".
Pereții odăii copiilor au prins să lucreze.
Pe ei au luat formă girafe galbene, lei albaștri, antilope roz, pantere liliachii, dănțuind într-o substanță cristalină. Pereții erau din sticlă și se înfățișau în tot felul de culori și fantezii. Filmele ascunse programate prin lanțuri bine unse și zidurile prindeau viață.
Podeaua camerei copiilor era creată aidoma unei proaspete câmpii de cereale. Peste ea fugeau gandaci de aluminiu și greieri din fier, iar în aerul cald, liniștit, pluteau fluturi cu o textură fină, întrepătrunși cu o mireasma pătrunzătoare a unor animale. Se auzea un sunet precum cel al unui minunat împletit stup de albine împletit cu urlete cumva fioroase ori cu sunetele leneșe ale unui leu torcând.
Și mai era și tropăitul picioarelor unor căprioare okapi, și murmurul unei ploi împrospătătoare de junglă, dar și al altor copite călcând pe o iarbă viguroasă de vară. Apoi, zidurile s-au topit în suprafețe întinse de pășuni îngălbenite și un cer cald, nesfârșit. Animalele s-au întors în tufărișuri spinoase și găuri din apă. Era ora copiilor.
"Ora 17".
Cada s-a umplut cu o apă fierbinte, limpede.
"Orele 18, 19, 20".
Vasele pentru cină s-au mișcat de unele singure ca într-un truc de magie. În birou, pe suportul opus căminului, în care sclipea un foc cald, s-a ivit un trabuc, având deja la un capăt cam 10 centimetri de scrum, fumegând, așteptând...
"Ora 21".
Paturile s-au încălzit prin circuitele lor ascunse, căci nopțile de aici erau reci.
"Ora 21 și 5 minute".
Un glas din tavanul biroului a rostit, "Doamna McClellan, ce poem preferați să auziți în seara asta?" Casaera însă tăcută.
Glasul a insistat, "Întrucât nu vă exprimați nici o preferință, voi alege un poem la întâmplare."
O muzică discretă s-a furișat pe fundalul vocii, "Sara Teasdale, din câte îmi amintesc, favorita ta..."
Vor veni ploi blânde, cu miros de pământ reavăn,
Și rândunici dând roată cu ciripitul lor înflăcărat;
Și broaște orăcăind în noapte din bălțile lor,
Și pruni sălbatici într-un alb vibrând;
Măcăleandrii vor purta penajul lor de foc,
Fluierându-și capriciile pe o sârmă apropiată de pământ;
Și nimănui nu îi va păsa de război, nimănui
Nu îi va păsa, cel puțin, unde a avut loc.
Nimeni, nici pasăre, nici copac, nu va avea vreun regret
Că omenirea a pierit întru totul;
Și însăși Primăvara, când se va trezi în zori,
Abia dacă va ști că am pierit cu toții.
Focul a încetat să ardă în căminul din piatră, iar trabucul a picat în grămada de scrum pe suportul său.
Scaunele goale stăteau unele în față celorlalte între zidurile tăcute, iar muzica continuă să răsune.
La ora 22 casa a început să moară.
Vântul a pornit să bată cu putere. Creanga ruptă a unui copac s-a prăbușit peste fereastra bucătăriei. Solvenții de curățat din sticle s-au împrăștiat peste cuptor. Încăperea a fost în flăcări într-o clipă!
"Foc!", a strigat o voce. Luminile casei au clipit și pompele au dat drumul la apă din tavan. Solvenții se întinseseră însă și pe linoleum, lingând, mâncând, sub ușa bucătăriei, în timp ce vocea urla tot mai tare, "Foc, foc, foc!"
Casa a încercat să se salveze. Ușile s-au închis etanș, dar ferestrele erau sparte din cauza căldurii, iar vântul sufla cu forță peste incendiu.
Casa a pierdut teren pe când focul, în zece milioane de scântei furioase s-a mutat cu ușurință dintr-o cameră în alta, și apoi spre scări. Și pulverizatoarele din pereți și-au activat jeturile de apă. Era, însă, prea târziu!
Undeva, oftând, o pompă de apă dădea să se oprească. Ploaia dinăuntrul locuinței a încetat. Rezerva de apă ce umplea căzile și spăla vasele de multe zile de imobilizare se terminase.
Focul a sfârâit pe scări. S-a hrănit din picturi ale lui Picasso și Matisse în holurile înalte, ca din niște delicatese, cocând țesutul lor uleios, încrețind tandru pânzele în pămătufuri negre.
Acum focul se întindea peste paturi, se așternea peste ferestre, schimba culorile draperiilor!
Și apoi, întăriri! Din trapele din pod, roboți orbi încercau să slobozească în jos șuvoiuri de chimicale verzi.
Focul s-a retras, cum ar face un elefant la vederea unui șarpe mort.
Erau deja douăzeci de șerpi biciuind peste podea, ucigând focul cu un venin rece, limpede, din spumă verde.
Focul era, totuși, isteț. Și-a trimis flăcările în afara casei, deasupra podului, către pompele de apă de acolo. Casa era cutremurată din toate încheieturile sale, scheletul ei dezgolit uscându-se din pricina fierbințelii, firele sale, nervii ei ieșiți la iveală ca și cum un chirurg i-ar fi sfâșiat pielea, pentru a-i lăsa venele roșii și capilarele să freamăte în aerul arzător.
"Ajutor, ajutor! Foc! Foc! Fugiți!" Căldura a plesnit oglinzile ca pe primele straturi de gheață ale iernii. Vocile a continuat să se vaiete, asemeni unor poezioare de grădiniță, cu o duzină de discuri, ca un copil murind într-o pădure singur, singur. Iar vocile casei s-au stins puțin câte puțin, în vreme ce cablurile au pocnit din învelișurile lor aidoma unor castane înfierbântate. Una, două, trei, patru, cinci voci au murit.
În odaia copiilor, jungla ardea. Leii albaștri urlau, iar girafele purpurii nu mai știau încotro să se îndrepte. Panterele erau panicate, își tot schimbau culorile, și zece milioane de animale, fugind dinaintea flăcărilor, s-au făcut nevăzute către un râu aburind îndepărtat...
Încă zece voci au murit.
În ultima clipă, sub avalanșa focului, în mod evident, unele automate ale căminului nu au fost încă amuțite, anunțând cât este ceasul, tăind iarba de pe peluză, cu o motocositoare comandată de la distanță, sau închizând și redeschizând aiurea câte o umbrelă, deschizând ori închizând ușile. Se petreceau o mie de lucruri, ca într-o ceasornicărie în care fiecare ceas o luase razna, indicând de-a vraiștea orele, într-o scenă mecanică, și totuși unitară.
Cântând, țipând, câțiva dintre ultimii șoricei de curățenie se mai repeziseră cu îndrăzneala să poarte afară cenușa inadmisibilă! Și, un glas, cu o sublimă ignorare a situației, citea cu înverșunare o poezie din biroul incendiat, până când bobinele ce-l alimentau s-au ars, până când cablurile sale fie s-au topit, fie au cedat.
Focul a aruncat în aer casa și a dat-o jos, împrăștiind valuri de fum și scântei. În bucătărie, cu un moment înainte ca ploaia de flăcări și grinzi de lemn să se declanșeze, cuptorul putea fi văzut pregătind micul dejun într-un ritm psihopatic, cu zeci de duzini de ouă, sute de felii de pâine, 22 de duzini de bucăți de șuncă, care, înghițite de pârjol, l-au impulsionat să urle nebunește.
Sub suflul exploziei, podul s-a prăbușit în bucătărie, și sufrageria în subsol. Tot acolo au ajuns, aproape carbonizate, scaune, circuite electrice, benzi de film, învălmășindu-se în adâncuri ca niște schelete fără vreo semnificație.
Fum și liniște. O grămadă de fum.
Zorile au apărut slab în est. Printre ruine, se mai înălța un zid. Înlăuntrul lui, o ultimă voce a zis, odată și încă odată, chiar și după ce soarele strălucea din ceruri peste mormanele de dărâmături și fum:
"Astăzi este 5 august 2026, astăzi este 5 august 2026, astăzi este..."
Trăiește pentru totdeauna! | Povestire de Ray Bradbury
Vor veni ploi blânde: Povestire de Ray Bradbury
Reviewed by Diana Popescu
on
iunie 06, 2020
Rating:
Reviewed by Diana Popescu
on
iunie 06, 2020
Rating:
Postări
Niciun comentariu: