Degetul arătător: Poveste Zen cu tâlc

De câte ori nu ajungem să punem semnul egalității între indiciile de atingere a unui țel și însăși acel țel? De câte ori suntem mai degrabă atenți la degetul arătător al cuiva în loc să privim ceea ce ne indică? Acesta este subiectul povestirii Zen cu tâlc de mai jos...

Câinelui maestrului Zen îi plăcea să se zbenguiască, să se joace când stăpânul său îl scotea la plimbare. Era mereu gata să facă aport, să-i aducă înapoi maestrului un băț aruncat cât mai departe de acesta, dând apoi fericit din coadă, în așteptarea unei noi provocări.

Într-o zi, maestrul Zen l-a invitat în casa sa pe unul din cei mai străluciți discipoli ai lui, un băiat atât de inteligent încât devenise derutat de unele contradicții aparente din doctrina buddhistă.             

"Trebuie să înțelegi," i-a zis învățătorul, "că vorbele nu sunt decât indicatoare, marcaje. Nu lăsa niciodată cuvintele sau simbolurile să-ți poticnească drumul spre adevăr. Iată, îți voi demonstra asta..."

Maestrul Zen și-a chemat câinele jucăuș și i-a spus, arătând către luna plină, "Aport, adu-mi luna!"

"La ce se uită câinele meu?" l-a întrebat învățătorul pe discipolul său promițător.

"Privește la degetul tău arătător!"

"Exact. Nu fi asemeni câinelui meu. Nu confunda degetul meu arătător cu lucrul spre care este el îndreptat. Toate cuvintele noastre buddhiste sunt doar indicații, marcaje. Orice om se luptă să rămână pe calea sa, confruntându-se cu vorbele altor oameni, pentru a-și afla propriul adevăr."

Strania poveste de dragoste a unui maestru Zen