Extragerea inimii în ritualuri, jertfe și sacrificii umane

Scoaterea, extragerea inimilor din pieptul oamenilor a avut un rol major în ritualurile antice și chiar medievale, având menirea intrării în grațiile zeilor, asigurării unei vieți de apoi fericite, glorificării înfrângerii inamicilor, pedepsirii trădătorilor, ereticilor, revenirii lor, ca organe anatomice esențiale, la locurile de baștină ale oamenilor, și chiar venerării unor sfinți din care fuseseră scoase!

În mitologia Egiptului antic, Anubis, zeul șacal al mumificării, cântărea inimile celor decedați pentru a stabili care dintre ei erau vrednici de o viață de apoi fericită. În acest scop, folosea o balanță. În una din talerele sale era pana unui struț, asemeni celei purtate de de zeița justiției, Maat, văzută ca un simbol al adevărului. În celălalt taler era așezată inima persoanei moarte, care întrupa acțiunile acesteia din timpul vieții. Dacă talerele balanței erau echilibrate, decedatul trecea testul. În cazul că inima era mai grea decât pana, cel căruia ii aparținea era considerat impur și era condamnat la o soartă cumplită!

La mayași, extragerea inimii încă pulsând din trupul unui om sau gestul cuiva de a și-o scoate din trup printr-un gest extrem, erau apreciate drept o mare jertfă pentru zei. În această privință se respecta o anumită procedură. Se începea cu scoaterea sângelui prin gură, nas, urechi ori degete, cu o unealtă ascuțită confecționată din osul unui animal. Apoi, victima era pusă pe un altar din lemn ori piatră și se ajungea la inimă prin tăierea și darea deoparte a coastelor, sternului și tăierea ligamentelor. În final, ritul de jertfire presupunea poziționarea sau arderea sa, urmată de mutilarea corpului, în special prin dezmembrare, ori prin incinerarea sa.                   

Aztecii, sclavii lor sau soldații capturați de ei mergeau adeseori de bună voie pe un altar de sacrificiu. Pentru ei, dăruirea inimii lor lui Huitzilopochtli reprezenta o onoare enormă și o garanție că vor avea o viață binecuvântată pe lumea cealaltă, luptând în armata Soarelui împotriva forțelor întunecate.

Există ipoteza că extragerea inimilor victimelor și vărsarea sângelui lor pe altare era o formă de canibalism ritual. Apoi, după decapitarea trupurilor lor, acestea erau dăruite nobililor și unor membri remarcabili, distinși, ai comunității!

 În vremea celților, scoaterea inimilor din corpurile dușmanilor, mai ales pe câmpurile de luptă, constituia atât o jertfă adusă zeilor, cât și un simbol fundamental al victoriei.

În Evul Mediu, inimile erau extrase din trupurile oamenilor din cu totul alte motive. În decursul cruciadelor, nobilii, cavalerii, își pierdeau viața frecvent la mare depărtare de casă. Pe patul de moarte, aceștia cereau ca inimile lor (emblematice pentru loialitate și onoare) să le fie scoase și trimise înapoi, pe tărâmurile lor ancestrale, către domeniul familial sau parohia lor. Inimile erau transportate în containere speciale, în care erau conservate cu vin și diferite mirodenii.

Paulo Coelho: Inima perfectă | Despre dragostea adevărată

Practica ablațiunii implica îndeosebi inimile bărbaților sfinți. Atât acestea, cât și alte organe erau folosite pentru comerțul vădit ori nu cu relicve, moaște. Trupurile sfinților erau disecate pentru venerare în diverse biserici, catedrale creștine. Acestea disecții se petreceau, de obicei, la câțiva ani după moarte, odată cu începerea procesului beatificării. Nu întâmplător, aceleași moaște, aceleași degetele ori părti ale trupului unui sfânt, apar in diverse părți ale lumii creștine!

În concepția medievală, existau inimi bune (pline de lumină, puritate și intenții bune), și inimi rele (răuvoitoare, înșelătoare). Din această cauză, dar și în semn de răzbunare, trădătorilor li smulgea inima din piept.

Inimile vrăjitoarelor erau purtate de oameni asupra lor pentru a le fi protejați cei dragi de spiritele rele!

Inima în citate, aforisme, maxime