Cântecul lebedei: Legendă, simbol și semnificație

 Pornind de la premiza că această pasăre dă glas unei înșiruiri melodice uimitoare, de o mare frumusețe, înainte de a muri, "cântecul lebedei" semnifică gestul, apariția, opera, interpretarea unui om, creator faimos, cu puțin timp mai devreme de decesul său ori ca un eveniment de retragere a lui din activitatea sa.

Culmea este că, în realitate, lebedele nu cântă, ci fluieră, trâmbițează, sâsâie sau chiar forăie, în funcție de tipul lor!

Cea dintâi afirmare a ideii că lebedele cântă chiar înainte de a muri a fost poate cea din secolul al VI-lea î. Hr., în fabula atribuită lui Esop, denumită "Lebăda și gâsca":

"Un om bogat a cumpărat odată dintr-o piață o gâscă și o lebădă. O hrănea pe cea dintâi pentru a se ospăta mai târziu din ea, și o păstra pe cea de-a doua de dragul cântecului său. Când a venit vremea să fie tăiată gâsca, bucătarul s-a dus să o prindă după ce se lăsase întunericul, și nu a fost în stare să facă deosebirea dintre una și cealaltă. Din greșeală, a înhățat lebăda în locul gâștei. Lebăda însă, amenințată de iminența de a muri, a început să cânte, ceea ce l-a determinat pe bucătar să o recunoască după voce. În acest mod, lebăda și-a salvat viața grație melodiei sale!"     

O altă posibilă primă referință la cântecul final al lebedei poate fi aflată în piesa de teatru "Agamemnon" a lui Eschil:

"De aceea el zace aici în așa fel, și ea, iubita lui, aidoma, după ce și-a cântat  lamentația de moarte asemeni unei lebede."

Oricum, "lebădă cântând chiar înainte de a muri" a apărut apoi în nenumărate operele literare și muzicale...

De exemplu, în "Phaedon"/"Phaidon", Platon îl descria pe Socrate spunând:

"Nu-mi vei acorda creditul că posed la fel de mult spirit profetic precum lebedele? Întrucât ele, după ce au cântat întreaga viață, când înțeleg că trebuie să moară, pornesc să cânte mai prelung decât oricând, bucurându-se la gândul că sunt pe punctul să plece la zeul ale cărui sunt slujitoare. Oamenii, însă, fiindcă le este frică de moarte, afirmă calomnios că lebedele cântă o lamentație numai înainte să-și dea duhul, fără a lua în considerare că nici o pasăre nu ciripește când este înfrigurată, înfometată sau pradă a durerii, nici măcar privighetorile, rândunelele și nici pupezele. Se zice că astfel de păsări ar glăsui despre păreri de rău, regrete, dar nu cred că acest lucru este adevărat despre ele, și nici despre lebede. Dar pentru că lebedele sunt sacre pentru Apollo, au darul profeției și anticipează lucrurile bune dintr-o altă lume, de aceea cântă și se bucură înainte de a muri. Iar eu, de asemeni, crezându-mă a fi servitorul dedicat aceluiași zeu și tovarășul lebedelor, și că am primit de la stăpânul meu daruri ale profeției ce nu sunt departe de ale lor, nu voi pleca din viață mai puțin fericit decât lebedele."

Numeroși învățați au făcut încercări de a dezice idea că lebedele cântă în pragul morții lor. Astfel, Pliniu cel Bătrân scria în secolul I d.Hr., "observațiile arată că povestea despre cântecele lebedelor muribunde este falsă, eronată, conform experienței."

Cu toate astea, până și Leonardo da Vinci, mult mai târziu, era de părere că "lebeda este albă fără vreo pată și cântă dulce pe când moare, acest cântec sfârșindu-i viața".

Nu este de mirare, așadar, că legenda cântecului final al lebedei este luată drept realitate chiar și în zilele noastre, în pofida unor dovezi științifice clare care ne demonstrează că nu este așa!

Legenda guguștiucului