Superstiții și mituri despre bâlbâială

 Bâlbâiala este o afecțiune biologica și/sau neurologică asociată cu numeroase superstiții, mituri ale lumii, care pot fi întâlnite chiar și în zilele noastre. Acest lucru este cu atât mai grav cu cât oamenii bâlbâiți pot fi marcați de teama de a pronunță anumite vocale sau consoane, cea de a fi surprinși bâlbâindu-se în diverse situații sociale, pot cade pradă autoizolării, anxietății, stresului, rușinii și a unui respect de sine scăzut. În rândurile de mai jos poți afla despre câteva superstiții despre bâlbâială din diferite părți ale lumii...

Africa

Conform unei idei foarte răspândite în Africa, bâlbâiala copiilor este provocată de imitarea de către ei a bâlbâielii adulților.  Alte cauze ar fi faptul că nu le-a fost tăiată membrana care leagă baza limbii de gură, cele ereditare, unele boli (precum meningita), blestemele sau chiar mâncatul de lăcuste (în special până la vârsta de doi ani). Poporul "Ngemba de Sus" din sud-vestul Camerunului crede că dacă un anume "zeu al limbilor" este ofensat de cineva, copiii acestuia pot fi afectați de bâlbâit.      

Remediile africane de vindecare a bâlbâielii cuprind punerea copiilor având acest defect de vorbire să cânte cât mai des (mai cu seama în public, în preajma unui foc sau în decursul unor ritualuri de inițiere), interzicerea lor de a bea dintr-un "canar" (un tip de ulcior întâlnit în Burkina Faso), includerea în masa de dimineață a copiilor a unui praf rezultat din măcinarea cuibului unei bufnițe, înfierbantarea unei scule din metal, lăsate să se răcească lent și aplicarea acestei pe buzele copilului bâlbâit, băutul de apă din cochilia unui melc vreme de câteva luni.

Africa de Sud

În această țară, bâlbâiala ar apare la un copil uitat în ploaie, neglijarea de a fi informați strămoșii despre nașterea iminentă a unui copil, gâdilarea excesivă a unuia sau limba scurtă a acestuia. Pentru a fi oprită bâlbâiala se recomanda aplicarea unui unguent în gât, rugăciuni, așezarea bâlbâitului în fața unei oglinzi în care să-și vorbească lui însuși, hrănirea cu fructe ciupite de păsări. 

Tradiții afro-americane

În aceste tradiții, bâlbâitul se ivea la un copil dacă mama sa s-a hrănit cu mâncare nepotrivită când l-a alăptat, dacă acesta fost lăsat de mic să se uite în oglindă sau a fost gâdilat prea mult, tăierea părului copilului înainte ca el să rostească primul cuvânt, a zăririi de către mamă a unui șarpe în perioada sarcinii, scăparea din mâini de către mamă a copilului său, o sperietură trasă de copil când era foarte mic, mușcarea acestuia de către un câine sau vreo lucrare a diavolului. 

Bâlbâiala putea fi controlată sau vindecată îndrumând copilul să nu-și miște picioarele când vorbea, prin lovirea acestuia peste gură cu un prosop de bucătărie, ori prin punerea sub limba lui a unei nucșoare.

China

La chinezi, pentru ca un copil să fie oprit se mai bâlbâie, acesta era pălmuit tare peste față în zilele ploioase. În 2003, s-a raportat că o mamă voia să facă 100 de incendieri pentru a-și vindeca odrasla de bâlbâială, fiind, în cele din urmă, condamnată la trei ani de închisoare.

Mexic

La mexicani, o metodă de a pune capăt bâlbâielii unui adult care avea această afecțiune de mic, consta în punerea în gura sa a capătului unui șnur de circa 50 de centimetri, ce avea atașat la celălalt capăt o pietricică. El era, apoi, instruit să aducă piatra în gura lui folosind numai buzele pentru a trage de șnur!

O altă tehnică presupunea că un copil bâlbâit să-și introducă în gură o "chicharra" vie (specie mare de insecte cicada), care să-i cânte în gură.

Europa

Potrivit unei superstiții islandeze, o femeie însărcinată care bea dintr-o cană crăpată era sortită să nască un copil bâlbâit!

Într-un alt mit european, bâlbâiala era rezultatul forțării unui copil stângaci să-și folosească, inclusiv pentru scris, mâna dreaptă. 

Un tratament sudez pentru bâlbâială îi cerea celui afectat să nu vorbească vreme de o primă săptămână, să comunice șoptind cât mai încet în următoarea, să șoptească ceva mai tare în a treia, în cea de-a patra urmând să vorbească cu glas tare fără a mai avea bâlbe!

Într-un alt tratament, recomandat de doctori în secolul al XIX-lea, un om bâlbâit era îndemnat să deschidă o carte, să citească din ea cu voce tare păstrându-și dintîi încleștați. În prima zi, trebuia să facă asta cinci minute, și să adauge acestei practici încă cinci minute cu fiecare zi, până când ajungea la 60 de minute. Apoi, în decurs de două luni, trebuia să citească cu glas tare, cât mai răsunător, câte 60 de minute în fiecare zi. 

Alte mijloace de a stopa bâlbâitul necesitau ca cel care îl avea să vorbească cu o monedă ținută sub limbă ori cu pietricele amplasate în partea inferioară a gurii, să bea apă dintr-un clopoțel, ba chiar să nu vorbească nimănui un an întreg!

Superstiţii despre sughiţat