Albert Camus: Mitul lui Sisif și lipsa de noimă a vieții

 "Mitul lui Sisif" (Le Mith de Sisyph"), un eseu filosofic al lui Albert Camus, publicat în 1942, în același an ca și romanul său "Străinul" ("L’Étranger"), cuprinde o analiză simpatetică a nihilismului contemporan, investigând natura absurdului umanității.

Camus argumentează în eseu că viața este esențial fără vreo noimă, și că există un conflict fundamental între ceea ce ne dorim de la univers (fie semnificație, fie ordine, fie temeiuri) și ceea ce găsim în univers (un haos amorf).

Putem să ne dezvăluim, totuși, un înțeles prin asumarea credinței, adică prin îndreptarea speranțelor noastre către un Dumnezeu de dincolo de această lume, ori să concluzionam că viața nu are nici un sens.               

                                     

Albert Camus își începe eseul întrebându-se dacă această ultimă concluzie, conform cărei viața nu are nici o semnificație, ne conduce în mod necesar spre sinucidere. Dacă viața nu are vreo noimă înseamnă că nu merită să o trăim? Dacă este așa, nu am avea vreo altă opțiune decât să ne orientăm către credință sau să ne sinucidem, spune Camus. El este interesat de o a treia posibilitate, cea de a accepta și a trăi într-o lume lipsită de semnificație, absurdă.

Absurdul este o contradicție ce nu poate fi reconciliată și orice încercare de a o reconcilia este, pur și simplu, una de a evada din ea: relaționarea cu absurdul constă din a ne lupta împotriva sa. Albert Camus afirmă că filosofii existențiali, precum Kierkegaard, Chestor și Jaspers, și fenomenologi ca Husserl, au avut de a face cu toții cu contradicția absurdului dar, apoi, au încercat să scape din ea. Existențialiștii nu găsesc nici semnificație, nici ordine în existența, însă atentează să afle un fel de transcedență sau înțeles în această extremă nesemnificație!

Camus identifică trei caracteristici ale vieții absurde: revolta (nu trebuie să acceptăm nici un răspuns sau reconciliere în lupta contra absurdului), libertatea (suntem liberi să gândim și să ne comportăm așa cum alegem) și pasiunea (trebuie să ne ducem viața căutând în ea experiențe cât mai bogate și mai diverse). 

Albert Camus ne dă patru exemple de înfruntare a vieții absurde: seducătorul, care urmărește trăirea plăcerilor, pasiunilor clipei; actorul, care înglobează pasiunile a sute de vieți în cariera sa de pe scenă; cuceritorul ori rebelul, a cărui luptă politică îi focalizează energiile; artistul, care crează lumi întregi. Arta absurdului nu încearcă să ne explice experimentarea acestuia ci, pur și simplu, să-l descrie. Ea prezintă o anumită perspectivă având de a face mai curând cu chestiuni personale, decât să țintească spre teme universale.

Eseul se încheie cu punerea în discuție a mitului lui Sisif care, potrivit mitologiei grecești, fusese condamnat pentru eternitate să urce o stâncă pe un munte numai ca această să se rostogolească înapoi spre poalele muntelui de îndată ce era adusă în vârful lui.

Camus pretinde că Sisif este eroul prin excelență al absurdității trăirii și că pedeapsa sa este reprezentativă pentru condiția umană. Atâta vreme cât el acceptă că nu există nimic altceva de trăit decât acest chin absurd, Sisif poate extrage fericire din el, spune Camus. 

În anexele eseului său, Albert Camus, face referire la lucrările lui Franz Kafka. El conchide, în cele din urmă, că Franz Kafka este un existențialist care, asemeni lui Kierkegaard, alege să se îmbarce într-o credință în loc să accepte condiția absurdă umană. Oricum, Camus îl admiră pe Kafka pentru perspectiva sa amară despre absurdul umanității, exprimată atât de sugestiv. 

Mitul lui Sisif: O condamnare pentru eternitate