Platon: Metafora sau analogia soarelui

 În "Republica", Platon folosește soarele ca o metaforă a sursei de "iluminare", o iluminare intelectuală care, în concepția sa este Forma Binelui, interpretată uneori ca noțiunea lui Platon de Dumnezeu.

  Metafora ori analogia se referă la natura fundamentală a realității și a modalității de cunoaștere a acesteia.

Ochiul, spune Platon, este neobișnuit printre organele noastre senzoriale, întrucât are nevoie de un mediu, adică lumina, pentru a-și exercita funcția. Cea mai puternică, mai bună sursă de lumină este soarele. Cu ajutorul său putem discerne cu claritate obiectele din jurul nostru. Lucruri aidoma, afirmă el, pot fi menționate despre obiectele inteligibile (însemnând formele eterne care sunt obiectele de bază ale studiului științific și filosofic).  

                                 

Când sufletul este fixat ferm de domeniul în care adevărul și realitatea strălucesc splendid, el le înțelege și pare să posede rațiune, dar, când se înclină spre acea regiune care este întrepătrunsă de întuneric, lumea obtuză a devenirii și trecerii, nu poate decât să opinieze și tăișul sau este tocit, își schimbă părerile de ici colo, și pare să fie lipsit de rațiune.

Prin "lumea devenirii și trecerii" Platon înțelege lumea familiară vizuală așa cum o întâlnim în preajma noastră. Astfel, dacă încercăm să ne dăm seama de ce lucrurile sunt așa cum sunt, și ce categorii generale pot fi utilizate pentru a înțelege particularități variate din jurul nostru, fără referințe la orice fel de forme (universale) eșuăm complet întrucât ne lipsește rațiunea. 

Prin contrast, domeniul în care adevărul și realitatea strălucesc splendid nu este altul decât lumea formelor lui Platon, o lume iluminată de cele mai înalte forme, cele ale lui Dumnezeu. Deoarece ființaautentică rezidă în lumea formelor, trebuie să ne direcționăm intelectul într-acolo pentru a avea cunoaștere. Altfel, suntem blocați în numai opinii ce se aseamănă cu fantome trecătoare.

Platon spune, totodată, că soarele și Binele (sursa cunoașterii) sunt surse ale "generării."

Soarele nu numai că furnizează celor văzători puterea vizibilității, ci le dăruiește acestora și generare, creștere și hrană, cu toate că nu este el însuși generare. Într-o manieră asemănătoare, obiectele cunoașterii nu numai că ajung să fie cunoscute grație prezenței Binelui, ci își derivă și propria existență și esență din acesta, deși Binele, în sine, nu este esență, ci transcede esența prin demnitate și putere dominatoare.

Cele de mai sus i-au determinat pe unii să interpreteze că, pentru Platon, Binele este Dumnezeu, deși există unele dispute în această privință. Mulți cititori moderni pot fi derutați  că unul și același lucru este numit Bine, este sursa ființării (ființarea formelor, cel puțin), ceva care împrăștie lumina peste toate formele și e universal.  Faptul că Platon gândește că însăși existența și esența sunt derivate (formelor) de la Bine este o chestiune de interpretare de o dificultate considerabilă. 

Doctrina extrasă din metafora sau analogia soarelui este, apropo, un exemplu excelent despre cum, tradițional subiectele metafizicii și epistemologiei au fost strâns întrepătrunse în filosofia veche: explicații despre ceea ce există la nivel fundamental cu explicații ale căilor ori modalităților de cunoaștere. De asemeni, în metofora soarelui sunt aduse laolaltă două puncte de vedere pentru care Platon este binecunoscut: raționalismul și realismul. 

Platon contiună să descrie nivelurile realității și cunoașterii prin intermediul așa-numitei "linii divizate." După aceea, aceeași doctrină este utilizată de el în vestita alegorie a peșterii. 

Alegoria peșterii | Peștera lui Platon