Hăinarul: O poveste de Paște de Walter Wangerin Jr.

 "Hăinarul" (în limba engleză "Ragman") mi se pare a fi o excelentă poveste de Paște, o alegorie sugestivă despre moarte și înviere, pe care v-o redau în rândurile de mai jos în traducerea mea. Walter Wangerin Jr. este recunoscut în special în America drept unul dintre cei mai remarcabili scriitori focalizați pe tema credinței și spiritualității. 

Am avut o viziune ciudată. Am dat peste cea mai stranie poveste, mai stranie decât orice altceva am fost pregătit vreodată de viața mea, simțul meu stradal, limba mea vicleană. Șșt, copile. Șșt, acum îți voi spune povestea.

Chiar înainte de zorii unei dimineți de vineri, am observat un tânăr arătos și puternic umblând pe străzile orașului nostru. Trăgea după el un căruț vechi plin cu haine atât strălucitoare, cât și noi, și striga cu o voce clară de tenor: "Haine!" Ah, aerul era necurat și prima lumina a zilei murdară pentru a fi traversate de o muzică atât de dulce.     

                         

"Haine! Haine noi pentru cârpe vechi! Iau hainele voastre uzate! Haine!"

"Asta-i o minunăție," mi-am spus în sinea mea, căci omul era înalt de 1,9 metri, brațele lui erau de trei ori mai groase decât ale oricui altcuiva, tari și musculoase, iar în ochi îi sclipea inteligența. Nu-și putuse găsi o slujba mai bună decât asta, de a fi Hăinar în orașul interior? Am fost îmboldit de curiozitate. Și nu am fost dezamăgit.

Peste puțin timp, Hăinarul a zărit o femeie stând în veranda din spatele casei sale. Ea suspina într-o batistă, ofta și vărsa o mie de lacrimi. Genunchii și coatele sale formau un trist X. Umerii îi tremurau. I se rupea inima. Hăinarul și-a oprit căruțul. 

S-a îndreptat tăcut către femeie pășind peste cutii de conserve, jucării moarte și pamperși. "Dă-mi cârpa ta," i-a spus atât de blând, "și am să-ți dau alta." A tras ușor batista de pe ochii ei. Ea a privit în sus, iar el a pus în palmă femeii o bucată de pânză de in atât de curată și nouă încât strălucea. Ochii ei au clipit în semn de mulțumire către cel care-i făcuse darul. 

Apoi, pe când a început să își tragă iar căruțul după el, Hăinarul a făcut un lucru straniu: și-a pus batista pătată de lacrimi pe propria sa față; și, după aceea, a început să plângă, să suspine la fel de amarnic cum făcuse femeia, cu umerii tremurându-i. Iar ea a rămas fără nici o lacrimă. 

"Asta-i o minunăție," mi-am șoptit mie însumi. și l-am urmat pe Hăinarul ce suspina, asemeni unui copil care nu-i poate intorce spatele unui mister. 

"Haine! Haine! Haine noi pentru cârpe vechi!"

După scurtă vreme, când cerul s-a arătat cenușiu în spatele acoperișelor caselor și am putut vedea perdelele zdrențuite atârnând în afara unor ferestre întunecate, Hăinarul a dat de o fată pe al cărui cap era înfășurat un bandaj și ai cărei ochi păreau goi. Sângele îi înmuia bandajul. O singură linie, dâră de sânge cobora pe obrazul său. 

Înaltul Hăinar a privit cu milă copilul, și a scos din căruțul său o frumoasă bonetă galbenă. "Dă-mi cârpa ta," a zis el, trasând propria lui linie pe obrazul ei, "și ți-o voi da pe a mea." Copilul nu a putut decât să se uite la el pe când acesta i-a desfăcut bandajul și l-a înfășurat pe propriul său cap. A pus boneta pe al ei. 

Și am icnit la ceea ce am văzut: căci odată cu bandajul se dusese și rana fetei! Pe tâmpla Hăinarului se scurgea un sânge mai întunecat, mai abundent, propriul lui sânge!

"Haine! Haine! Iau cârpele vechi!" a strigat suspinândul, sangerândul, puternicul, inteligentul Hăinar. Soarele rănea acum atât cerul, cât și ochii mei. Hăinarul părea să fie din ce în ce mai grăbit. 

"Mergi la muncă?" a întrebat el un om care se sprijinea de un stâlp de telefonie. Omul a dat negativ din cap. Hăinarul a insistat, "Ai o slujbă?" "Ești nebun?" a rânjit omul. S-a desprins de stâlp, scoțând la iveală mâneca dreaptă a hainei sale, plată,  îndesată în buzunar. Nu avea un braț. "Aha," a zis Hăinarul. 

"Dă-mi haina ta, și ți-o voi da pe a mea." Era atâta autoritate în glasul său! Omul cu o singură mâna și-a scos haina. La fel a făcut și Hăinarul, și m-a apucat tremurul la ce am văzut: întrucât o mână Hăinarului a rămas în mâneca hainei sale, iar când celălalt a îmbrăcat-o avea două brațe, de trei ori mai groase decât ale oricui altcuiva; însă Hăinarul nu mai avea numai unul. "Mergi la muncă", a spus el. 

Apoi, a descoperit un bețivan, zăcând inconștient sub o pătură de armată, un bătrân, cocoșat, uscat și bolnav. A luat pătura și și-a pus-o peste el, însă i-a lăsat bețivului haine noi. A fost nevoie să fug pentru a-l urmări pe Hainar. Deși plângea necontenit, și sângera tare mult din tâmpla sa, trăgându-și căruțul cu o mână, căzând o dată și încă o dată, epuizat, bătrân și bolnav, mergea cu o viteză nemaipomenită. 

Pe picioare asemeni unui păianjen, alerga rapid, milă după milă, prin străzile orașului, până ce i-au fost depășite limitele. Am plâns văzând schimbarea petrecută acestui om. M-am simțit rănit de durererile sale. Dar, totuși, aveam nevoie să văd încotro se îndrepta cu o așa de mare grabă, poate pentru a ști ce-l motiva pentru asta. 

Micuțul și bătrânul Hăinar a ajuns la un depozit de deșeuri. S-a dus către gropile de gunoi. Și atunci, am vrut să îl ajut în ceea ce făcea, dar am rămas în spate, ascunzându-mă. El a urcat pe un deal. Cu o muncă chinuitoare, a curățat un mic loc de pe acel deal. După aceea, a oftat. S-a întins pe jos. Și-a făcut o pernuță din batista și haina luate de la ceilalți. Și-a acoperit oasele cu o pătură de armată. 

Paștele în citate , aforisme, maxime

Și a murit. Vai, cât de mult am jelit faptul de a fi martor la această moarte! M-am prăbușit într-o mașină ruinată și am hohotit în lacrimi și am bocit precum cineva care nu mai avea nici o speranță, fiindcă ajunsesem să-l iubesc pe Hăinar. Orice altă față umană mi s-a estompat prin minunăția acestui om, și l-am prețuit în sufletul meu; însă a murit. Nu am mai știut (aș fi putut ști?) cum și de ce am dormit în noaptea de vineri și toată sâmbăta. 

Dar, apoi, în dimineața zilei de duminică, am fost trezit brusc, violent. Lumina, pură, viguroasă, cerând lumină, s-a izbit de fațamea tristă, am clipit, am deschis ochii și am zărit cea mai mare minune posibilă. Înaintea mea era Hăinarul, strângându-și cu grijă pătura, cu o cicatrice pe tâmpla sa, dar în viață! Și, în plus, sănătos! Nu avea nici un semn de chin ori de vârstnicie și toate cârpele pe care le adunase străluceau prin curățenie, puritate. 

Atunci mi-am plecat capul și tremurând după tot ce văzusem, m-am dus către Hăinar. I-m spus numele meu cu rușine, pentru că eram cineva amărât alături de el. După aceea, mi-am adus toate hainele în acel loc și i-am zis cu o tânjire dragă din vocea mea" "Îmbracă-mă." 

El m-a îmbrăcat. Dumnezeul meu, a pus o nouă îmbrăcăminte pe mine și m-am minunat să fiu langă el. Hăinarul, Hristos!

Paștele în superstiții și tradiții românești