Învață despre muzică cu un filosof: Ptolemaïs din Cyrene

 Ascultarea muzicii și, mai ales, învățarea despre cum să cânți (la un instrument muzical) presupune o mulțime de lucruri de însușit, de la teorie la simțământul că muzică ne-a pătruns și ne stăpânește întreg trupul. Putem găsi ajutor în acest sens de la o sursă străveche, de la filosoful grec Ptolemaïs din Cyrene, care a trăit cândva între cel de-al treilea secol î.Hr. și primul secol d.Hr.

Despre animalele cântătoare

Înainte de a ajunge la Ptolemaïs, să revenim la chestiunile de bază. Ce este, de fapt, muzica? Dintre toate lucrurile ciudate spre care s-au orientat ființele umane, ascultarea muzicii și cântatul sunt printre cele mai stranii. Cântăm, fredonăm, dăm din picioare, dansăm, ne legănam, ne unduim...  

Dragostea noastră pentru muzică nu este, totuși, singulară, în regatul animalelor. Cetaceele se dedau unor cântece complexe, adeseori în armonie. Cintezoiul "cintezește" cât poate de zgomotos pentru a fi luat în seamă de o femelă. Graurii dau glas unor fluierături melodioase. Guguștiucul "guguștiește". Șamd. Și, desigur, în unele tradiții filosofice, puterea muzicii a fost văzută ca ceva ce se extinde dincolo de tărâmul omenesc.

Pentru filosofii din China antică alte creaturi decât noi înșine erau considerate sensibile față de muzică. De exemplu, filosoful Wang Chong (circa 27 - 100 d.Hr.) a scris că "păsărilor și animalelor le plac sunetele sentimentale, urechile lor fiind similare celor umane". Și, potrivit textului filosofic intitulat "Han Feizi, Ducele Ping din Jin", din secol al VI-lea î.Hr., muzica îi face pe cocori să dea din aripi și să danseze. Pe de altă parte, într-un text persan din secolul al XIII-lea, Platon făcea animalele sălbatice să intre într-o transă cântând la armoniu. 

Armonia, numerele și universul

Lumea Greciei antice era plină de muzică. Așa cum spune Flora Levine în cartea sa "Reflecții grecești despre natura muzicii", "oamenii din Grecia antică se înconjurau de muzică, se cufundau în muzică, erau, de fapt, îmbibați de muzică. Aproape orice funcțiune socială ori umană, publică sau privată, urbană ori rurală, avea loc cu acompanientul său muzical".  Așadar, nu este surprinzător că filosofii greci și-au tot bătut capul întrebându-se ce e muzica și care este semnificația sa.

Filosoful din Cyrene

Unul din filosofii pitagoreeni de frunte preocupați de muzică a fost femeia filosof Ptolemaïs din Cyrene. Nu se știe mult despre viața sa. Tot din orașul ei au pornit Arete din Cyrene și filosofii cyreniști. A scris un tratat numit "Doctrina pitagoreeană a elementelor muzicii", din care au ajuns la noi câteva fragmente revelatoare...

În aceste fragmente, Ptolemaïs s-a focalizat pe o dezbatere care răvășise lumea filosofică antică. Esența muzicii se află în intelect și rațiune? Sau se găsește în senzația trupească?

Rațiune și senzație în înțelegerea muzicii

Pitagoreeni au susținut un timp îndelungat că esența muzicii își are sălașul în exactitatea matematică. Există, totuși, o problema în această abordare intelectualistă. Dacă vedem fundația muzicii ca avându-și rădăcinile în rațiune, riscăm să o facem ceva sec, lipsit de vlagă. Și nu aceasta este trăirea noastră obișnuită a muzicii, nu-i așa? La urma urmei, chiar dacă muzică este țintuită de matematică, relația noastră cu această începe altundeva. În experiența sau senzația sunetelor.

Din acest motiv, filosoful Aristoxenus din Tarentum, un discipol al lui Aristotel, a afirmat că experiența ori senzația ar trebui să fie punctul de plecare al reflecțiilor noastre asupra muzicii. În tratatul său "Elemente de armonie", Aristoxenus a spus că atunci când avem de a face cu muzica nu întâlnim doar chestiuni de proporție matematică ci, totodată, ascultăm și simțim. 

Cum definesc filosofii fericirea

Asta a dus la o dispută despre teoria muzicii în Grecia antică, între cei care dădeau întâietate senzației și cei care puneau pe primul loc rațiune. 

Ptolemaïs s-a înscris în aceasta pornind de la un pasaj al filosofului siriano-roman Porfiriu, din secolul al III-lea. În acest pasaj, Porfiriu a făcut diferența dintre două moduri de gândire despre muzică...

Pe de o parte, sunt cei care teoretizează despre muzică ca o știință "kanonine", un termen care, conform lui Ptolemaïs, derivă dintr-o rădăcină însemnând "drept". Aceștia sunt teoreticienii pitagoreeni.

Pe de altă parte, sunt "mousikoi", adică "teoreticieni ai armoniei care pornesc de la percepții / senzații". Aceștia sunt, în mare măsură, adepți ai lui Aristoxenus.

Felul în care Ptolemaïs intră în dezbatere este nuanțat. În ciuda aparenței unor mari diferene, aceste două abordări nu pot fi despletite, separate una de alta în întregime. Pitagoreeni, a spus ea, cu toate doctrinele lor, nu au cum să neglijeze întru totul senzația. Nici nu pot. Pentru ei, senzația furnizează "scânteia" care aprinde focul investigației lor matematice. În continuare, se concentrează numai pe rațiune și lasă senzația deoparte.

Adepții lui Aristoxenus încep de la experiența practică a producerii cu adevărat de muzică. La rândul lor, nu neglijează rațiunea. În schimb, consideră senzația ca fiind superioară, iar rațiunea că însoțind-o, numai pentru fi folosită atunci când este nevoie. 

Așadar care este abordarea corectă? Dacă vrei realmente să ajungi la muzică, trebuie să devii adeptul pitagoreenilor? Sau trebuie să te bazezi pe o abordare empirică, asemeni adepților lui Aristoxenus? Răspunsul pe care ni-l da Ptolemaïs este: trebuie să faci ambele lucruri. Ea scria:

"Căci ceea ce este perceput nu poate fi constituit prin sine însăși, despărțit de rațiune, și nici rațiunea nu este îndeajuns de puternică pentru a stabili orice fără să aibă punctele de plecare din senzație și livrând concluzia teoretizării sale, încă o dată, în acord cu senzația."

Ce este muzica sferelor?

Ptolemaïs credea că Aristoxenusa fost înțeles greșit. El nu ar fi vrut să afirme că senzația este cea dintâi din punct de vedere al puterii. În loc de asta, ar fi dorit să spună că este prima din punct de vedere ar priorității. La urma urmei, ar trebui să ascultăm muzică înainte de a avea orice gând despre ea. Iar, în gândire, atât experiența muzicii (ascultarea sau interpretarea de muzică), cât și actul raționării despre muzică sunt de o importanță egală!

Sursă: Looking for Wisdom