Peștera lui Platon | Evadarea din temnița ignoranței

 Platon este, neîndoielnic, unul dintre cei mai influenți gânditori din întreaga istorie. A pus o serie de întrebări fundamentale despre filosofie, cunoaștere, adevăr, politică și etică, ce au continuat să preocupe oamenii până în zilele noastre.

Viața lui Platon

Platon s-a născut în Atena, undeva între 428 și 423 î.Hr., într-o familie de rang înalt, care se mândrea îndeosebi cu faptul că era înrudită cu marele om de stat Solon care, cu două secole mai înainte, emisese legile ce întemeiaseră democrația ateniană.

                            

Asemeni multor alți filosofi din Grecia antică, și-a scris lucrările filosofice într-o formă literară. Însă, dacă Parmenide și Xenofan au scris în versuri, Platon a preferat dialogul. Aidoma unui ventriloc, și-a pus ideile sale în gurile altora, mai ales în cea a învățătorului său, Socrate.

A picat încă din tinerețe în mrejele lui Socrate și a rămas în cercul lui până când mentorul său a murit, în anul 399 î.Hr.

După asta, se pare că Platon a părăsit Atena și a călătorit prin lumea vorbitoare de limba greacă, poate chiar până în Egipt. Opera sa ne arată, pe larg, cum a studiat. A fost influențat de pitagoreeni, Parmenide și Heraclit. Iar referința la Egipt din lucrările sale sugerează că Platon, indiferent dacă a vizitat sau nu Africa, a fost receptiv față de tradiții filosofice egiptene.

Platon a revenit, după peregrinările sale, în Atena, când avea circa 40 de ani. Aici a întemeiat propria sa școală filosofică, Academia. Unul dintre cei mai vestiți ucenici ai săi a fost Aristotel care, mai târziu, a dezvoltat dar a și criticat aspru opera învățătorului său.

Platon a continuat să dea învățături până la moartea sa, când avea aproximativ 80 de ani.

Filosofia lui Platon

Modul de exprimare a filosofiei sale ne dă senzația că nu ni se spune numai despre cum sunt lucrurile în lume ci, ni se arată și cum oamenii se adună împreună și se angajează în dezbateri țintind să-i aducă mai aproape de adevăr.

Opera lui Platon nu ne dăruiește filosofia ca un set de idei, ci ca o activitate intensă de explorare a lucrurilor care contează, o explorare asumată de ființe umane trăitoare, gânditoare.

Când îl citim pe Platon, ajungem să avem acces la o gândire în acțiune.

Filosofia ca moșit

Frecvent, principalul vorbitor din dialogurile lui Platon este Socrate sau o versiune idealizată a acestuia, care pare să aibă câte un răspuns potrivit la fiecare întrebare și abilitatea neobișnuită de a "înnoda" gândurile altora.

În lucrarea lui Platon "Theaetetus", Socrate se descrie pe el însuși ca o moașă care ajută la nașterea adevărului, furnizând exact acel fel de încurajări, balsamuri și poțiuni de care este nevoie pentru a sprijini oamenii să dea naștere cunoașterii, înțelepciunii. Socrate pretinde că nu instruiește ci, pur și simplu, dă ajutor în procesul de dezvoltare a înțelepciunii, ceva ce trebuie să aibă loc individual. 

Platon ia foarte în serios această idee a filosofiei ca moșit. Și, din acest motiv, forma dialogului este atât de importantă pentru el. Vrea să evite să ne dea răspunsuri. În schimb, își dorește să ne conducă, asemeni lui Socrate, spre descoperirea adevărului prin noi înșine. Și ce cale este mai bună  în acest sens decât prezentarea de argumente și contraargumente din care să alegem, lăsând loc autochestionării noastre?

Viața în peșteră

Asta nu înseamnă însă că Platon nu are o viziune foarte precisă, distinctă, limpede a ceea ce poate fi adevărul.

În expunerea acestei viziuni, Platon vorbește adeseori în mituri, fabule, alegorii și povești. Una dintre cele mai faimoase este alegoria peșterii din "Republica", o poveste foarte stranie, dar și una care ne conectează simbolic la perspectiva lui Platon despre filosofie ca moșit. 

"SOCRATE: Imaginează-ți ființele umane trăind într-un sălaș subpământean, asemeni unei peșteri, cu o ieșire îndepărtată, care este atât deschisă spre lumină, cât și la fel de largă ca însăși peștera. Au fost acolo încă din copilărie, fixate în același loc, cu picioarele lor încătușate, capabile să vada numai înaintea lor, fiindcă legăturile lor îi împiedică să-și întoarcă capul în jurul lor. Lumina este furnizată de un foc arzând îndepărtat, deasupra, și în spatele lor. Tot în spatele lor, dar pe un loc mai înalt, este o cărare ce se întinde între ei și foc. Imaginează-ți că de-a lungul acestei cărări a fost clădit un zid scund, asemeni unui ecran, dinaintea păpușarilor de deasupra, care-și arată păpușile."

GLAUCON: Îmi imaginez asta.

SOCRATE: Atunci imaginează-ți și că de-a lungul zidului sunt oameni purtând tot felul de artefacte care-și proiectează umbrele pe zid, statui omenești și animale, făcute din piatră, lemn și orice alt material. Și așa cum te-ai aștepta, unii dintre cărăuși vorbesc, iar alții sunt tăcuți.

GLAUCON: Ceea ce descrii este o imagine ciudată, și prizonieri ciudați."

Scăparea din lanțurile noastre

Este, într-adevăr, o imagine ciudată. Pentru prizonierii încătușați, întreaga lor realitate constă din umbrele care sunt aruncate pe pereții peșterii. În spatele lor, infamii păpușari mânuiesc modele de măgari, oameni și alte lucruri. Iar neajutorații prizonieri văd numai umbrele modelelor lucrurilor și gândesc aceste umbre sunt lucrurile însele, reale. 

Paradoxul podului lui Buridan

Alegoria peșterii ne vorbește despre punctul de vedere al lui Platon despre filosofie: un proces dificil prin care noi, închiși în peșterile ignoranței noastre, ajungem la un mai mare adevăr.

Socrate continuă prin imaginarea acestor prizonieri descătușați. La început, ei pot fi confuzi, derutați, nesiguri de ceea ce văd. Totul ar fi pentru aceștia diferit și straniu. Și, dacă ar merge șovăitori pe cărarea către înafară, ar fi izbiți de lumină și momentan orbiți. Ar avea nevoie de cineva care să ajute la nașterea înțelepciunii lor, o moașă filosofică ca Socrate.

"SOCRATE: Și, dacă cineva l-ar trage de acolo (din peșteră) cu forța pe cărarea accidentată, înaltă, și nu l-ar lăsa până când nu l-ar aduce la lumină soarelui, nu ar fi el suferind și iritat de a fi tratat în acest fel? Și, când ar ajunge la lumină, cu soarele umplandu-i ochii, ar fi el capabil să vadă măcar unul dintre lucrurile despre am spus că sunt adevărate?"

Totuși, odată ce ochii fostului prizonier s-ar ajusta la lumină, ar zări întreaga lume, lucrurile lumii, cerul, luminile stelelor și cea a soarelui. Și ar fi uimit de măreția realității, de ceea ce nu și-ar fi imaginat când era blocat în peșteră. 

Filosoful Parmenide a argumentat că lumea aparențelor, modul în care lucrurile par să fie, este în dezacord cu realitatea. Platon a preluat această idee, încercând să ne convingă că lumea pe care o experimentăm zi de zi este numai o umbră a adevăratei bogății a lumii, o bogăție la care putem ajunge urmând calea filosofiei.

Temnița ignoranței

Alegoria peșterii se finalizează cu un gând descurajant. Odată ce fostul prizonier vede adevărul, poate să vrea să îi elibereze pe ceilalți din captivitatea lor. La urma urmei, dacă adevărată realitate este atât de minunată în comparație cu lumea de umbre a aparențelor, de ce nu ai dori să o împărtășești?

Dar, dacă acest proaspăt eliberat prizonier ar merge înapoi în peșteră și s-ar strădui  să își elibereze camarazii, ar avea de a face cu neînțelegere, mânie, ridicularizare, ba chiar violență. "Și, cât despre oricine ar încerca să elibereze prizonierii", întreabă Socrate, "dacă aceștia ar reuși să pună mâna pe el, nu l-ar ucide?" Este o referință clară la soarta din urmă a lui Socrate, condamnat la moarte de ai săi cetățeni atenieni.

Cu profunzimi filosofice, alegoria peșterii ne îndrumă spre două idei importante care au modelat felul cum succesorii lui Platon și-au imaginat filosofia și și-o imaginează și în zilele noastre.

Prima idee este că filosofia este esențială în căutarea adevărului care este ascuns în spatele lumii aparențelor, și că această căutare este o înălțare individuală, dificilă, către lumină.

A doua idee este cea pesimistă conform căreia, chiar dacă ajungem la adevăr, când le vorbim altora despre el, riscăm să fim neînțeleși, ridiculizați, luați în derâdere și chiar omorâți!

Platon: Metafora sau analogia soarelui