Ifigenia în Taurida a lui Euripide | Tragedie sau melodramă?

 Piesa de teatru "Ifigenia în Taurida" (în grecește "Iphigeneia en Taurois") este o tragedie, deși uneori este descrisă ca o melodramă, a scriitorului antic grec Euripide, scrisă cândva între anii 424 î.Hr. și 412 î.Hr. Ea înfățișează șansa reîntâlnirii Ifigeniei (fiica lui Agamemnon, ajunsă preoteasă a zeiței Artemis pe malurile sălbatice din Taurida / Tauris) cu Oreste, fratele ei pierdut de mult timp și reușita celor doi de a scăpa de sacrificiul ritual de pe acele meleaguri. Povestea este o urmare a celei din piesa "Ifigenia în Aulide" a lui Euripide, cu 20 de ani mai înainte, deși a fost scrisă, de fapt, cu șapte ani mai târziu.

Rezumatul piesei "Ifigenia în Taurida"

În prologul piesei de teatru, tânăra prințesă Ifigenia explică cum a evitat aproape pe muchie de cuțit omorârea prin sacrificiu pusă la cale de tatăl ei, Agamemnon, când zeița Artemis, căreia urma să-i fie jertfită, a intervenit, a înlocuit-o în ultima clipă cu o căprioară și a purtat- apoi către tărâmul îndepărtat Taurida (Tauris sau Taurus). Acolo ea a fost investită ca preoteasa la templul lui Artemis și i s-a dat sarcina oribilă de a sacrifica orice străîn care ajungea pe malurile regatului, al regelui Thoas. Ea povestește, de asemeni, un vis pe care-l avusese recent, ce-i sugera că fratele său, Oreste, este mort. 

Puțin timp după aceea, intră pe scenă însuși Oreste, întovărășit de prietenul său Pilade (Pylades). El spune că, după ce a fost achitat de zei și de statul Atena pentru uciderea mamei sale ca răzbunare a tatălui său, Apollo i-a cerut să facă un ultim act de penitență furând statuia sacră a lui Artemis din Taurida și aducând-o înapoi la Atena.  

                                 

Cei doi sunt capturați de gărzile din Taurida și duși la templu pentru a fi uciși, conform obiceiului local. Ifigenia, care nu-și mai văzuse din copilărie fratele și îl crede mort, este pe punctul să înceapă sacrificiul când, din întâmplare, este descoperită relația de rudenie dintre ei (Ifigenia plănuiește să folosească unul dintre grecii prizonieri pentru a duce o scrisoare și, după o competiție de prietenie între cei doi, în care fiecare dintre ei insistă să-și sacrifice viața pentru cea a camaradului său, devine clar că Oreste este destinatarul scrisorii). 

După o scenă înduioșătoare de reunire, Ifigenia și Oreste își fac un plan de a scăpa împreună. Ifigenia îi spune regelui Thoas că statuia lui Artemis fusese profanată spiritual de fratele ei ucigaș, și-l sfătuiește să-i pună pe străini să o purifice în mare pentru a înlătura dezonoarea pe care ea, ca păstrătoare a statuii, a fost adusă asupra sa. Cei trei greci utilizează acest lucru ca o oportunitate de fugi, ajungând pe nava lui Oreste și Pilade, luând statuia cu ei.

În ciuda încercării corului de sclavi greci de a-l induce în eroare, regele Thoas află de la un mesager că cei trei au evadat și jură să-i urmărească și să-i omoare pe când navigarea lor era încetinită de vânturi adverse. Regele este însă oprit de zeița Artemis, care apare la finalul piesei pentru a da instrucțiuni personajelor. Artemis le zice lui Oreste, Pilade și Ifigeniei să ducă statuia în Grecia și să întemeieze acolo venerarea lui Artemis Tauropolus (deși cu altfel de jertfe, care să substitue barbarele sacrificii umane) la Halae și Brauron, unde să preia rolul de preoteasă Ifigenia. Înfricoșat de demonstrația de putere a zeiței, Thoas se spune și, totodată, îi eliberează pe sclavii din cor. 

Analiza tragediei "Ifigenia în Taurida"

Această piesă de teatru a fost foarte mult prețuită de antici (inclusiv de Aristotel) pentru frumusețea sa și înfățișarea magnifică a prieteniei devotate și a iubirii de soră, iar verdictul contemporan nu i-a fost mai puțin favorabil. Scena celebrată în care Ifigenia este pe cale să-și sacrifice fratele, când cei doi sunt în pragul recunoașterii reciproce, cu suspansul său lung și variate întorsături neașteptate ale sorții, și apoi bucuria extatică a revelației lor ca frate și sora, constitue unul dintre cele mai mari triumfuri ale artei dramatice. Povestea a fost de multe ori preluată, inclusiv și notabil de Goethe în a sa dramă "Iphigenie auf Tauris". 

În vremea lui Euripide, legendele despre jertfe umane pentru o zeiță cunoscută ca Artemis Tauropolus, o practică religioasă a poporului din Taurida, dintr-o regiune sălbatică și îndepărtată a Crimeei, și existența unei fiice a lui Agamemnon pe nume Ifigenia au devenit foarte strâns împletite. Prin combinarea și rearanjarea unor fire încâlcite și prin adăugarea unor invenții proaspete proprii, Euripide a fost capabil să creeze o intrigă izbitoare și una dintre cele mai frumoase din operele sale. Într-adevăr, cele trei elemente constituente ale poveștii (vechile ceremonii grecești, venerarea din Taurida și tradițiile despre Ifigenia) sunt scoase din confuzia anterioară și îmbinate într-o legendă plauzibilă, fiind, totodată, condamnate ferm formele primitive de sacrificiu  atribuite străinilor.

Pentru audiența modernă există poate o mai mică intensitate dramatică în "Ifigenia în Taurida", aceasta părând o combinație ciudată de tragedie și romanță. În pofida conjuncturilor tragice din piesă, care duc și către mai multe evenimente tragice, nimeni, de fapt, nu moare sau este lovit de nenoroc la sfârșitul operei dramatice. Poate fi, așadar, mai bine descrisă ca o "melodramă romantică".

A fost scrisă de Euripide cam în același timp cu "Elena", și cele două piese au corespondențe clare, precum recunoașterea reciprocă a unor rude apropiate după o lungă absența, depășirea în istețime a unui rege barbar de către o eroină greacă (un element întotdeauna popular pentru audiența grecească) și intervenția la timp a unei zeități ca "deus ex machina" chiar atunci când nenorocirea personajelor principale pare să fie inevitabilă. 

Euripide a fost cunoscut pentru portretizările sale impresionante ale unor personaje feminine, iar Ifigenia nu este o excepție din acest punct de vedere, cu toate că poate îi lipsește adâncimea dramatică ale lui Medeea și Electra. Ea este mândră, tânjește după propria sa cultură și, totuși, își urăște vehement compatrioții pentru ceea ce i-au făcut; este îndrăzneață, calmă și pasionată, iar gândirea sa ageră și comportamentul său formidabil facilitează scăparea ei a lui Oreste și a lui Pilade.

Temele principale ale piesei sunt camaraderia, iubirea frățească, dragostea familială dintre Oreste și Ifigenia. Tema sacrificiului este și ea dominantă, în special pentru că este legată de două ori de Ifigenia, întrucât aceasta urma să fie jertfită de tatăl său ca un omagiu adus lui Artemis, și, apoi, a fost salvată de  zeiță și pusă să servească în templul ei în pregătirea sacrificiului ritual al altor oameni. 

Trilogia "Orestia" a lui Eschil | Tragedia destinului