Marcus Aurelius: Împăratul filosof

 În ziua de 17 martie a anului 180 d.Hr., Pax Romana (Pacea Romană) a luat sfârșit. Până atunci Roma atinsese apoteoza puterii sale și o glorioasă epocă de aur a umanității înflorind acompaniată de o pace și o liniște fără egal în imperiu. Această perioadă a început cu ajungerea la conducere a lui Cezar Augustus, cunoscut și ca Octavian, și formarea imperiului în anul 27 î.Hr. și a continuat până la moartea ultimului împărat, Marcus Aurelius, în primăvara anului 180 d.Hr. După decesul lui Marcus Aurelius, așa cum spune un istoric roman, Roma a decăzut "de la un regat de aur la unul de fier și rugină". 

Cum a putut un tânăr, care nu se născuse în linia de sânge menită tronului imperial, să ajungă să aibă titulatura de "Imperator"? Și de ce întreaga istorie a Romei pare să pivoteze în jurul vieții acestui om? Poate că istoricii români au început să răspundă acestor întrebări când i-au dat lui Marcus Aurelius și o altă titulatură, adică "filosoful". Această este povestea lui Marcus Aurelius, împăratul filosof.

Educația și tinerețea

Marcus Aurelius s-a născut într-o familie romană bogată și influentă. Aceasta a făcut parte din cercul intim al împăratului Hadrian, care l-a remarcat imediat pe tânărul și virtuosul Marcus Aurelius și l-a numit "Verissimus", "cel mai adevărat". Marcus Aurelius a primit o educație impresionantă în teatru, muzică, geometrie, literatură, retorică și limba greacă. 

Tatăl său a murit când avea numai trei ani, și a fost adoptat de bunicul său patern, care a investit din plin în educația sa privată. Cel mai important profesor al său a fost Iunius Rusticus, un filosof și un politician care i-a relevat pentru prima oară filosofia stoică și calea de viață a unui autentic filosof stoic. 

În iarna anului 138 d.Hr., pe când împăratul Hadrian era muribund în patul său, acesta a emis un decret neașteptat, prin care l-a adoptat pe un senator neambițios, de 52 de ani, pe nume Antoninus Pius. Dar Hadrian a impus și o condiție, și anume ca apoi Antoninus să-l adopte pe Marcus Aurelius. 

Deși Hadrian devenea tot mai slăbit și mai paranoic la vârsta sa înaintată, a făcut fiecare aranjament necesar pentru ascensiunea viitoare a tânărului Verissimus. Senatorul Antoninus i-a servit lui Hadrian într-un rol provizoriu, dându-i timp lui Marcus Aurelius să acumuleze înțelepciunea și curajul necesare pentru a fi împărat.

Marcus Aurelius a primit vestea adopției sale cu o mare tristețe. Încă de atunci și-a dat seama de semnificația planului lui Hadrian și de turnura impresionantă pe care urma să o ia destinul său. De la o vârstă timpurie, el nu dorise nimic altceva decât să studieze și să practice filosofia. Devoțiunea sa de o viață pentru filosofie a fost chiar un factor care i-a șubrezit sănătatea pe termen lung. Un istoric consemna "drept rezultat al aplicării și studiului său permanent era extrem de firav la trup". 

În pofida înclinației lui de a sta deoparte de viață publică și a se ocupă numai de cea de filosof, Marcus Aurelius a recunoscut cerințele pe care noul său statut i le solicitau. Și, deși nu și-a neglijat niciodată practica filosofiei, a acceptat noile sale îndatoriri și s-a implicat în cariera politică.

Domnia lui Marcus Aurelius: Război, molimă, și din nou război

În anul 161, nu unul ci doi împărați au ajuns la putere. Pentru prima oară în istoria imperiului, un împărat a ales să aibă un altul alături de el. Conștientizând anvergura sarcinilor sale, Marcus Aurelius i-a cerut fratelui său adoptiv, Lucius, să primească o putere egală cu a sa. Senatul roman a acceptat acest lucru și i-a confirmat atât pe Marcus Aurelius, cât și pe Lucius, ca împărați.

De-a lungul istoriei Romei, numai împăratul filosof Marcus Aurelius a avut înțelepciunea de a întrezări că împărtășirea conducerii sale cu altcineva poate fi mai degrabă o forță, și nu o slăbiciune. Desigur, dată fiind aptitudinea sa dovedită de lider și abilitatea sa în retorică, fiecare cetățean roman a înțeles că Marcus Aurelius era mai presus de egalul său. Oricum, acesta și-a demonstrat mărinimia nevorbindu-l niciodată de rău pe fratele sau adoptiv, în ciuda cunoscutei sale depravări.

Având în vedere că imperiul trecuse prin 200 de ani de pace și acum era sub conducerea eficientă și dreaptă a unui suveran puternic și prudent, era de așteptat să continue un răstimp de concordie internă și prietenie internațională. Dar nu aceasta a fost să fie soarta lui Marcus Aurelius și a imperiului său. De fapt, în decursul celor 19 ani ai săi de domnie, Marcus Aurelius a fost frecvent târât în războaie și conflicte. 

Mai întâi, Armenia a fost invadată de parțieni în est, care au cucerit și Siria, și au avut o victorie decisivă împotriva legiunilor romane la Elegeia. Apoi, vechile triburi germanice din nord au devenit tot mai sfidătoare, până când, în cele din urmă, au trimis o forță invadatoare peste Dunăre și în regiunea Galiei. Agresiunea lor, desfășurată 14 ani, a fost cunoscută drept războaiele marcomanice, iar Marcus Aurelius și-a petrecut restul vieții sale pe un tărâm străin, angajat în acest conflict.

În plus, armatele romane au răspândit o boală misterioasă în Europa, numită ciuma antonina, prima pandemie cunoscută. Această a durat în restul conducerii lui Marcus Aurelius ca împărat și a ucis circa 60 de milioane de oameni, adică aproximativ o treime din populația imperiului

Meditațiile lui Marcus Aurelius

Fortuna nu a fost de partea lui Marcus Aurelius. Imperiul său a fost atacat de la est, din interior și din nord. Nu a fost numai atât! A avut de îndurat moartea a opt copii ai săi. Și-a văzut fratele adoptiv, Lucius, răpus de ciumă. Și-a pierdut iubita soție de 35 de ani. Și a fost supus unor probleme recurente de sănătate, ce au condus, până la urmă, la moartea sa din anul 180.

În ciuda unei vieți marcate de tumult și decese, Marcus Aurelius nu a fost oprit niciodată din activitatea sa virtuoasă. Spre deosebire de Lucius, care organiza petreceri sălbatice și făcea cadouri extravagante, costisitoare, Marcus Aurelius a trăit simplu, fără mari pretenții. Puțini puteau rivaliza cu disciplina și dedicarea pe care și le arăta în îndeplinirea sarcinilor sale. 

Când politicienii romani au refuzat să meargă pe afară, printre oameni, din cauza fricii de ciumă și moarte, Marcus Aurelius i-a încurajat să se ducă printre bolnavi și muribunzi, pentru a conduce cetățenii. Și, pentru a apăra Roma de fioroasele triburi germanice, și-a vândut lucruri personale din palatul său pentru a contribui la finanțarea războiului din nord.

"Vine o vreme în viața unui om", scria Marcus Aurelius, "când existența sa este în reflux, interiorul său înnourat, întreaga compoziție a trupului său degradându-se, sufletul lui fiind un ciclon, destinul său imprevizibil, și faima sa nesigură. Pe scurt, tot ce ține de corp este un rău, și tot ce ține de suflet este ca un vis, iar viață sa este un război și o călătorie într-un pământ straniu, cu o faimă postumă numai de uitare. Care poate fi atunci escorta sa de-a lungul viețîi? Un lucru și numai un lucru: Filosofia."

Pentru Marcus Aurelius, filosofia are un obiectiv specific: ea este o terapie, un balsam pentru suflet, un unguent pentru luptele vieții umane. Marcus Aurelius ar fi fost de acord cu Epicur, când acesta scria, "Gol este cuvântul unui filosof care nu a vindecat vreo suferință. Căci, exact așa cum nu există vreun profit din medicină dacă nu alungă bolile trupului, la fel nu există vreun profit din filosofie dacă aceasta nu izgonește suferința minții".

În "Meditațiile" sale, Marcus Aurelius descria filosofia ca un stil de viață, un stil care este cimentat și reîntărit în suflet de practica dedicată a disciplinelor virtuoase. Și, asemeni oricui bun filosof stoic,  el practica cele trei discipline stoice ale dorinței, acțiunii și judecății potrivite. 

Disciplina dorinței necesita ca Marcus Aurelius să se formeze pentru a se deschide numai dorințelor pe care le putea controla. Această disciplină impunea virtutea curajului de a accepta lucrurile așa cum sunt și virtutea temperanței de înfrânare în a dori lucruri care rămâneau în afara controlului său. În pofida ravagiilor ciumei, Marcus Aurelius și-a condus armata împotriva barbarilor nordici. Nu putea avea control asupra ciumei, însă putea să apere cu curaj Roma de cei care-i voiau distrugerea. 

"Încetează să fii mânios față de destin", scria Marcus Aurelius pentru el însuși, "văicărindu-te tot timpul de ziua de azi ori lamentându-te despre cea de mâine". Această disciplină necesită o acceptare senină a destinului. Marcus Aurelius a studiat cu grijă manualele filosofice ale lui Epictet pe când era tânăr, și a luat în serios avertizarea acestuia de a "nu spera că evenimentele se vor schimbă așa cum vrei tu; întâmpină evenimentele în orice fel se întâmplă: aceasta este calea către pace". 

Disciplina acțiunii cerea ca Marcus Aurelius să-și cultive un impuls spre acțiunile în beneficiul comunitățîi, întregii omeniri. "Lasă ca impulsul tău să acționeze și ca acțiunea ta să-și aibă ca țel serviciul pentru comunitatea umană, întrucât acesta, pentru tine, este în conformitate cu natura ta". Marcus Aurelius recunoștea că frica, anxietatea și presiunile existenței pot să-i afecteze impulsul de acționa, sau chiar mai rău, să poată să-l determine să acționeze fără virtute. Astfel, această disciplina necesită virtutea justiției, de a discerne drept și corect despre alții, și apoi cea de a acționa corespunzător.

Filosofia cinicului Diogene | Viața este scurtă și efemeră

"Dimineața devreme", își zicea lui însuși, "când descoperi că-ți este greu să te trezești, ai la îndemână aceste gânduri: "Mă trezesc să fac munca unei ființe umane"". Marcus Aurelius a înțeles că oamenii sunt un fel de animale politice, și omenirea se presupune să trăiască într-o conexiune virtuoasă a unuia față de celălalt. Deci, disciplina acțiunii implica extinderea afecțiunii naturale că el s-a născut pentru ca propria sa bunăstare fizică să includă sănătatea fizică și mentală a întregii umanități. 

Disciplină judecății potrivite cerea ca Marcus Aurelius să facă judecați adevărate despre natura lumii exterioare și a evenimentelor ce se petrec în ea. Pentru el și învățătorii săi stoici, cea mai mare barieră către fericire consta din propriile lor judecați de valoare despre evenimentele din lume: "Este în puterea ta să te scapi de multe necazuri inutile, întrucât ele există întru totul în opiniile tale".

Practica acestei discipline îi impunea lui Marcus Aurelius să ajungă la virtutea înțelepciunii și rațiunii sănătoase pentru a discerne dacă credințele sale despre lume sunt judecăți adevărate sau de valoare. El înțelegea că durerile devstatoare ale vieții îl puteau conduce să-și asume impresii greșit înțelese. "Nimic", își zicea în sinea sa, "nu duce către măreția minții precum abilitatea de a examina sistematic și cu realism orice întâlnim în viață". Marcus Aurelius a lucrat pentru a ține deoparte orice eveniment al traiului său, analizându-l cu grijă conform rațiunii drepte și a judecății sănătoase.

Filosofia lui Pitagora | Transmigrația sufletelor și supremația numerelor