"Metamorfozele" lui Ovidiu | Un poem despre preschimbarea oamenilor (II)

 Continui aici rezumatul poemului epic început în postarea "Metamorfozele" lui Ovidiu | Un poem despre preschimbarea oamenilor (I) și îi alătur și o scurtă analiză. Unul dintre cei mai mari poeți din toate timpurile, Ovidiu a creat în "Metamorfozele" un fel de caricatură a lumii, o satiră cosmică în care ciclul nesfârșit de flux și reflux al universului este reflectat adeseori în soarta adeseori paradoxală și întotdeauna arbitrară a personajelor, umane și divine. 

Rezumatul "Metamorfozelor" lui Ovidiu / Publius Ovidius Naso (II)

Dedal plănuiește să scape din Creta împreună cu fiul său, Icar, zburând cu aripi făcute din pene și ceară. În ciuda avertismentului tatălui sau, Icar se înalță prea aproape de soare, ceara aripilor i se topește, se prăbușește la pământ și moare.

După aventurile sale din Creta, Tezeu (Theseus) și alți viteji greci merg să se lupte cu mistrețul calidonian trimis de Diana pentru a-l pedepsi pe regele Calidon (Calydon) pentru că neglijase să-i dea tributul. Deși fiul regelui, Meleagru (Meleager) ucide mistrețul, îi înmânează pielea acestuia vânătoresei Atalanta, și își omoară unchii care obiectaseră în această privință. 

Alteea (Althaea), mama sa, îl omoară după aceea pe Meleagru, după care se sinucide, iar surorile lui Meleagru sunt atât de îndurerate de asta încât Diana le preschimbă în păsări. 

Pe drumul său către Atena, Tezeu își găsește adăpost în decursul unei furtuni în casa zeului râului Ahelou (Achelous), unde aude multe povești, inclusiv cea despre cum Ahelou și-a pierdut unul din coarnele sale, rupt într-o bătălie cu Hercule pentru mâna lui Deianira (Deianeira), ceea ce i-a limitat puterea de a-și schimba forma. Apoi, au fost atacați de Nessus, omorât de Hercule, și, înainte de a muri, Nessus i-a dat Deianirei cămașa sa care, consideră el, avea darul de a reface dragoste dar care, de fapt, era blestemată. Ani mai târziu, când Deianira se temea că Hercule îl înșeală cu o altă femeie, i-a dat lui să îmbrace cămașa aceasta, iar Hercule, copleșit de durere, s-a aruncat în foc și a fost zeificat.

Se spune, după aceea, povestea despre cum Byblis și-a confesat pasiunea incestuoasă față de fratele ei geamăn, Caunus, acesta fuge la auzul acestui lucru. Cu inima frântă, Byblis încearcă să-l urmeze dar, în cele din urmă, din cauza supărării sale, este transformată într-o fântână. Soția altui om, pe nume Ligdus, este silită să-și deghizeze fiica într-un băiat mai degrabă decât să o sorteasca morții, și o numește Iphis. Iphis se îndrăgostește de o fată, și zeii intervin preschimband-o într-un adevărat băiat.   

Când Himen (Hymen), zeul căsătoriei, eșuează să binecuvânteze mariajul lui Euridice cu Orfeu, Euridice moare. Lui Orfeu i se dă șansa să viziteze lumea subpământeană și să o readucă la viață și, deși reușește să le înmoaie inimile lui Pluton și Proserpinei cu muzica lui, nu poate rezistă tentației de a privi înapoi către iubita sa, și ea este pieduta de Orfeu pentru totdeauna. 

Singuraticul Orfeu cântă, apoi, dând glas unor povești triste, inclusiv cea a răpirii de către Jove a lui Ganimede (Ganymede) (care fusese, originar, o frumoasă statuie creată de Pygmalion, trasformată într-o femeie reală de nevasta lui Jove, Juno, pentru a fi paharnica sa); povestea morții lui Hyacinth (Hyacinthus), ucis accidental de un disc aruncat de Apollo (Apollo a creat o floare, hyacinth sau zambila, din sângele lui vărsat), și povestea lui Myrrha, care s-a culcat cu propriul ei tată până când acesta i-a descoperit identitatea, ceea ce a forțat-o să fugă, însărcinată (din milă, zeii au metamorfozat-o în arborele de smirnă, iar copilul său, care a ieșit dintr-o crăpătura a arborelui, a crescut, ajungând să fie frumosul Adonis, de care s-a îndrăgostit Venus).

Orfeu relatează, totodată, despre cum Hippomenes a câștigat mâna iuții atlete Atalanta, folosind mere aurii pentru a o învinge într-un concurs de alergare, și despre cum el a uitat să-i mulțumeaza lui Venus pentru ajutorul acordat în acest sens, din această pricină fiind preschimbați atât Hippomenes, cât și Atalanta, în lei. Adonis trebuie, după aceea, să evite mereu leii și animalele asemănătoare lor dar, până la urmă, este omorât de un mistreț, iar Venus îi transformă trupul într-o floare de anemonă. Este istorisită și povestea regelui Midas, a cărui atingere i-a preschimbat fiica în aur. 

In fine, într-o frenezie bahică, femeile îl sfâșie în bucăți pe Orfeu în vreme ce-și rostește cântecele triste, motiv pentru care Bahus le metamorfozează în stejari.

În continuare, Ovidiu se îndreaptă către legenda întemeierii orașului Troia de către regele Laomedon (cu ajutorul lui Neptun și a lui Apollo), cea despre Peleus care-și ucide fratele și, din cauza crimei sale, este bântuit de un lup, și cea a lui Ceyx și a soției sale Alcyone, care sunt transformați în păsări după ce Ceys moare într-o furtună. 

Ni se relatează și faimoasa poveste a războiului troian, începând cu răpirea Elenei, cea mai frumoasă femeie din lume, de către Paris din Troia, ceea ce-l determină pe soțul ei, Menelaus, să strângă o armată de greci pentru a o lua înapoi. Sunt narate detaliile războiului, incluzând moartea lui Ahile (Achilles), disputa pentru armură sa și cucerirea finală a Troiei. După război, spiritul lui Ahile îl forțează pe Agamemnon să o sacrifice pe Polyxena, fiica reginei Hecuba și a regelui Priam ai Troiei. Mai târziu, Hecuba îl ucide pe regele Polymestor al Traciei din pricina morții fiului ei, Polydorus, și este preschimbată de zei într-un câine.

Trilogia "Orestia" a lui Eschil | Tragedia destinului

La finele războiului, prințul troian Enea (Aeneas) scapă de greci și traversează marea Mediterana până la Cartagina, unde se implică într-o idilă cu regina Dido, care se sinucide după ce el o părăsește. După alte aventuri, Enea și tovarășii săi sosesc în regatul Latinus (Italia), unde Aeneas câștigă o nouă mireasă, Lavinia, și un nou regat. Venus îl convinge pe Jove să-l facă pe Enea o divinitate, iar fiul lui, Julus, devine rege.

Generații după aceea, Amulius cucerește pe nedrept Latinus, însă Numitor și nepotul său, Romulus, recapturează regiunea și fondează orașul Roma. Romanii luptă contra sabinilor și, în cele din urmă, sunt de acord să împărtășească orașul Roma, care ajunge să fie guvernat în comun de liderul sabin Tatius și Romulus. După moartea lui Tatius, Romulus devine zeu, iar soția sa, Hersilia, zeiță. Filosoful pitagorean Numa este înscăunat ca rege al Romei, și orașul prosperă în pace sub conducerea lui. Când moare, soția sa, Egeria, este atât de mâhnita încât Diana o metamorfozează într-o fântână.

Chiar și mai aproape de zilele lui Ovidiu, Cipus refuză să devină conducător al Romei, după care îi cresc pe cap coarne și el îi convinge pe senatorii romani să-l alunge din oraș astfel încât să nu ajungă să fie un tiran. Esculap, zeul vindecării, îndepărtează din Roma o molimă, după care zeul Cezar devine conducător al Romei, urmat de fiul lui, Augustus, împăratul Romei din vremea lui Ovidiu. 

La încheierea operei sale, Ovidiu cere ca timpul să se scurgă cât mai lent până la moartea lui Augustus, și glorifică faptul că, atâta vreme cât Roma supraviețuiește, propria sa lucrare va supraviețui cu siguranță.

Analiza "Metamorfozelor" lui Ovidiu

Opera "Metamorfozele" este adeseori considerată o epopee satirică sau parodică, și este scrisă în hexametri dactilici (forma marilor poeme epice din tradiția străveche, precum "Iliada", "Odiseea" și "Eneida") spre deosebire de alte lucrări ale lui Ovidiu. Însă, mai curând decât să urmeze și să elogieze faptele unui erou măreț, ca în epopeele tradiționale, opera lui Ovidiu sare de la o poveste la alta, având puține conexiuni sau nici una între ele, cu excepția că implică o transformare de un fel ori altul. Câteodată, un personaj dintr-o poveste este folosit (mai mult sau mai puțin tendențios) ca o conexiune către următoarea poveste și, uneori, însăși personajele mitice sunt utilizate ca naratori ai unor "povești din interiorul poveștilor".

Ovidiu utilizează surse precum "Eneida" lui Virgiliu, lucrări ale lui Lucrețiu, Homer și alte lucrări timpurii grecești pentru a-și aduna materialul deși, totodată, adaugă propria sa întorsătură a evenimentelor multora din povești consacrate și nu-i este teamă să schimbe detaliile acolo unde are nevoie să se potrivească scopurilor sale. Câteodată, poemul repovestește unele din evenimentele centrale din lumea mitologică grecească și romană, dar, alteori, pare să se îndrepte în direcții neobișnuite, aparent arbitrare. 

Ca în aproape toate lucrările lui Ovidiu, tema recurentă este cea a dragostei (în special puterea transformatoare a dragostei), indiferent dacă este o dragoste personală sau una personificată în Cupidon, un zeu, de altfel, relativ minor în panteonul antic. Spre deosebire de noțiunile predominant romantice ale dragostei "inventate" în Evul Mediu, Ovidiu a văzut dragostea ca o forță mai curând periculoasă, destabilizatoare, decât ca o forță pozitivă, și demonstrează cum cum dragostea are putere asupra oricui, muritori și zei deopotrivă.

De-a lungul domniei lui Augustus, împăratul roman din timpul lui Ovidiu, au fost făcute încercări majore de a se legifera moralitatea prin definirea de forme legale și ilegale de dragoste, prin încurajarea căsătoriilor și moștenitorilor legitimi, și prin pedepsirea adulterului cu exilul. Reprezentările lui Ovidiu ale iubirii și forței sale de a deteriora vieți și societăți au fost considerate ca un sprijin pentru reformele lui Augustus, deși sugerarea constantă a inutilității încercărilor de a se controla impulsurile erotice a fost, de asemeni, văzută ca o critică față de tentativa lui Augustus de a regulariza dragostea.

Trădarea a fost și ea una dintre fărădelegile române cel mai asupra pedepsite și nu este o coincidență că există numeroase exemple de trădare în poveștile din poem. Ovidiu, precum cei mai mulți romani din vremea sa, a fost adeptul ideii că oamenii nu pot scăpa de destinul lor, însă, a fost, totodată, de părere că destinul este un concept care atât spijină, cât și subminează, puterea zeilor. Astfel, deși zeii pot avea o viziune mai îndelungată asupra destinului, acesta se exercită ca o forță și asupra lor.

Este notabil că zeii romani sunt în mod regulat perplecși, umiliți și ridiculizați de destin și Cupidon în povești, în special Apollo, zeul rațiunii pure, care este adeseori zăpăcit de dragostea irațională. Opera ca întreg inversează ordinea acceptată într-o mare măsură, înălțând ființele umane și pasiunile lor, în timp ce zeii ajung obiectul umorului, fiind frecvent portretizați ca divinități egocentrice și răzbunătoare. Cu toate astea, puterea zeilor rămâne o temă distinctă recunoscută de-a lungul poemului.

Răzbunarea este și ea o temă obișnuită, și este, de multe ori, motivarea a tot felul de metamorfoze din povești, zeii răzbunându-se și ei și transformând muritorii în păsări, animele sau fântâni pentru a-și demonstra superioritatea. Violența, adesea violul, se petrece în aproape fiecare poveste din poem, și femeile sunt, în general, portretizate negativ, fie ca fete virgine fugind de zei care vor să le violeze, fie ca răutăcioase și răzbunătoare. 

La fel ca în toate epopeele majore grecești și romane, "Metamorfozele" accentuează că "hubris" (comportamentul de o mândrie excesivă) este un defect ce conduce inevitabil către nenorocirea unui personaj. Hubris-ul atrage întotdeauna atenția și pedeapsa zeilor, care disprețuiesc toate ființele umane care îndrăznesc să se compare cu divinitatea. Unele, îndeosebi, femei ca Arachne și Niobe, provoacă activ zeii și zeițele să-și apere privilegiile lor, pe când altele își arată hubris-ul prin ignorarea propriei lor mortalități. La fel ca dragostea, hubris-ul este considerat de Ovidiu un egalizator universal.

"Metamorfozele" lui Ovidiu au avut un succes imediat în zilele lui, popularitatea lucrării sale amenințând-o chiar și pe cea a "Eneidei" lui Virgiliu. Ne putem imagina poemul ca fiind folosit drept un instrument de învățare pentru copiii romani, din care puteau extrage povești importante explicând lumea lor și descriindu-le trecutul glorios și strămoșii lor. Mai ales spre sfârșit, poemul poate fi văzut ca o subliniere deliberată a măreției Romei și conducătorilor săi.

 În decursul creștinizării din antichitatea târzie, Sfântul Augustin și Sfântul Jerome printre alții au apreciat poemul ca "o lucrare păgână periculoasă", așa că a fost un adevărat noroc că a supraviețuit în perioada Evului Mediu. Astfel, un sumar, un rezumat "inofensiv" și concis al poemului (care a eliminat elementele de metamorfoză din povești) a fost creat pentru cititorii creștini din antichitatea târzie, devenind el însuși popular și amenințând să eclipseze opera originală.

Cel mai timpuriu manuscris existent al "Metamorfozelor" este datat destul de târziu (în secolul al XI-lea), dar a devenit apoi foarte influent printre învățații și poeții medievali, ajungând să fie opera clasică cea mai binecunoscută de scriitorii din Evul Mediu. Poate mai mult ca oricare poet antic, Ovidiu a fost un model pentru Renașterea europeană, epoca elizabetana englezească și cea iacobiana. William Shakespeare în particular a utilizat și adaptat poveștile din "Metamorfozele" în mai multe din piesele sale. 

Tragedia "Oreste" a lui Euripide | Oprirea vărsărilor de sânge