Importanța pisicii în meditație | Poveste de Paulo Coelho

 Ne povestește Paulo Coelho:

"După ce am scris o carte despre nebunie (Veronica se hotărăște să moară), am fost silit să mă întreb cât din multele lucruri pe care le facem ne sunt impuse de necesitate, sau absurde. De ce purtăm o cravată? De ce ceasurile "merg" în sensul orar? Dacă trăim pe baza unui sistem zecimal, de ce ziua are 24 de ore a câte 60 de minute? Realitatea este că numeroasele din regulile cărora ne supunem în prezent nu au o adevărată fundație.

Cu toate astea, dacă ne dorim să acționăm diferit, suntem considerați "nebuni" ori "imaturi". Între timp, societatea continuă să creeze unele sisteme care, în decursul timpului, își vor pierde rațiunea de a exista, dar vor continua să-și impună regulile. O interesantă poveste japoneză ilustrează ceea ce vreau să spun...

Un mare maestru buddhist Zen, care conducea mănăstirea Mayu Kagi, avea o pisică pe care o îndrăgea nespus de mult. Așa că, în timpul ședințelor de meditație, își ținea pisica lângă el, astfel încât să se bucure cât mai mult de compania sa.                              

Într-o dimineață, maestrul, care era deja destul de bătrân, și-a dat ultima suflare. Locul i-a fost luat de cel mai bun discipol al său.

"Ce ar trebui să facem cu pisica?", au întrebat ceilalți călugări.

Ca tribut adus amintirii bătrânului lor învățător, noul conducător al mănăstirii a decis să-i permită pisicii să continue să ia parte la lecțiile de învățătură ale buddhiștilor Zen. 

Unii discipoli, din mănăstiri învecinate, care au călătorit pe acolo, au descoperit că, într-unul din templele cele mai renumite ale regiunii, o pisică participa la ședințele de meditație.  Povestea asta a început să se răspândească. Așadar, mai multe mănăstiri au introdus câte o pisică pentru a fi prezentă la răgazurile de meditație!

S-au scurs mulți ani. Pisica de la Mayu Kagi a murit, în cele din urmă, însă ucenicii de la mănăstire erau atât de învățați să o aibă prin preajmă încât, în curând, au găsit o altă pisică. Altele, mai numeroase mănăstiri, și-au implicat pisici în ritualurile lor de meditație. 

Mai mult decât atât, un profesor universitar, recunoscut de comunitatea academică, a dezvoltat o teză conform căreia felinele au abilitatea de a mări concentrarea umană și a elimina energia negativă. În acest mod, pentru un întreg secol, pisica a fost respectată ca o parte esențială a buddhismului Zen. 

A, B, C,D... : Poveste cu tâlc de Paulo Coelho

Asta până când a apărut un maestru spiritual alergic la părul animalelor, care a hotărât să îndepărteze pisicile din exercițiile zilnice cu învățăceii săi. S-a confruntat cu o ardentă reacție negativă, însă maestrul și-a menținut decizia. De atunci, s-a dovedit a fi un învățător excelent, iar ucenicii săi au continuat să aibă aceleași progrese, în ciuda absenței pisicii. 

Puțin câte puțin, mănăstirile, întotdeauna în căutarea de noi idei și deja sătule de povara de a crește atât de multe pisici, au început să elimine aceste animale din practicile lor. În anii 1920, au pornit să se ivească noi teorii revoluționare, cu titluri convingătoare precum "Importanța meditației fără o pisică" sau "Echilibrarea universului Zen prin numai proprie voință, fără ajutorul animalelor". 

S-a mai scurs un secol și pisicile au fost întru totul retrase din ritualurile de meditație Zen. Au fost necesare, totuși, două sute de ani pentru ca lucrurile să revină la normal deoarece, în această perioadă, nimeni nu a ori s-a întrebat de ce pisicile erau acolo!"

Paulo Coelho: Felia de pâine căzută pe partea greşită