Tragedia "Oreste" a lui Euripide | Oprirea vărsărilor de sânge

 "Oreste", o tragedie târzie a dramaturgului antic grec Euripide, prezentată pe scenă pentru prima dată în anul 408 î.Hr., continuă povestea lui Oreste după evenimentele din piesa lui Euripide "Electra", pe când acesta caută să se elibereze de chinurile provocate de Erinii după uciderea de către el a mamei sale, și încearcă să obțină achitarea pentru fapta sa de către justiția pamânteana.

Rezumatul piesei de teatru "Oreste"

Piesa începe cu un monolog al Electrei, în fața palatului din Argos, ce reamintește evenimentele petrecute până în acest punct, în vreme ce Oreste, epuizat de Erinii, doarme. Ea explică cum Oreste și-a omorât mama, Clitemnestra pentru a răzbuna uciderea de către aceasta a tatălui său, Agamemnon, și cum, în ciuda profeției mai timpurii a lui Apollo, Oreste este în prezent torturat de Erinii sau Furii din pricina matricidului său, singura persoană capabilă să-l calmeze, să-l liniștească în nebunia sa fiind însăși Electra.

Pentru a complica și mai mult lucrurile, o facțiune politică conducătoare din Argos vrea să-l trimită la moarte pe Oreste pentru crima să. Singură speranța a acestuia este legată de unchiul său, Menelau (Menelaus), care tocmai s-a întors acasă cu soția lui, Elena (sora Clitemnestrei), după ce a petrecut zece ani în Troia și, apoi, mai mulți ani adunând avere în Egipt.  

                   

Oreste se trezește, înnebunit în continuare de Erinii, chiar atunci când Menelau sosește la palatul din Argos. Cei doi și Tyndareus (bunicul lui Oreste și socrul lui Menelau) discută despre crima lui Oreste și nebunia lui rezultată  din aceasta. Lipsit de compasiune, Tyndareus îl ceartă dur pe Oreste care, apoi, îl roagă pe Menelau să vorbească în fața adunării din Argos din partea lui.

Menelau nu-și susține, nici el, nepotul, nevrând să-și compromită puterea fragilă printre greci, care-l învinovățesc încă, împreună cu soția sa, pentru declanșarea războiului din Troia.

După plecarea lui Menelau, vine Pilade (Pylades), cel mai bun prieten al lui Oreste și complice la crima sa, și vorbește cu Oreste despre opțiunile lor. Ei merg să-și pledeze cazul înaintea adunării orașului, însă nu au succes în această privință. 

Execuția lor pare acum să fie sigură, așa că Oreste, Electra și Pilade își fac un plan disperat de a se răzbună pe Menelau, fiindcă le-a întors spatele. Pentru a-l face să sufere amarnic, ei se hotărăsc să le ucidă pe Elena și Hermione (tânăra fiică a Elenei și a lui Menelau). Oricum, atunci când se duc să o omoare pe Elena, aceasta dispare în mod periculos. Prind un sclav frigian al Elenei, pe când încerca să scape din palat, iar Oreste îl întreabă de ce ar trebui să-i cruțe viața. Este cucerit de argumentul frigianului că sclavii, asemeni oamenilor liberi, preferă lumina zilei în locul morții, și Oreste ii permite să plece. Reușesc să o captureze pe Hermione, iar atunci când Menelau reintră pe scenă, are loc o neînțelegere între el, pe de o parte, și Oreste, Electra și Pilade, pe de altă parte.

Întrucât este pe cale să se întâmple și mai multe vărsări de sânge, Apollo sosește pentru a restabili totul în ordine (cu rolul de "deus ex machina"). El explică despre dispăruta Elena că a fost amplasată printre stele, că Menelau trebuie să revină la casă sa din Sparta și că Oreste trebuie să meargă la Atena pentru a fi judecat de justiția de aici, unde va fi achitat. De asemeni, Oreste trebuie să se căsătorească cu Hermione, iar Pilade cu Electra.

Analiza tragediei "Oreste"

În cronologia vieții lui Oreste, această piesă se desfășoară după evenimente din piese precum "Electra" a lui Euripide și "Choeforele" lui Eschil, dar înainte de evenimente din "Andromaca" a lui Euripide și "Eumenidele" lui Eschil. Poate fi văzută, în mare, ca parte a unei trilogii, între "Elena" și "Andromaca", deși nu a fost planificată în acest fel.

Unii spun că tendințele inovatoare ale lui Euripide au ajuns la culme în "Oreste", și există în mod sigur multe surprize dramatice inovatoare în tragedie, cum ar fi faptul că Euripide nu își ia numai libertatea de a alege variante mitice pentru a servi țelului său ci, totodată, aduce laolaltă miturile în modalități întru totul noi și face fără vreo ezitare adăugiri materialului mitic . De exemplu, aduce ciclul mitic Agamemnon-Clitemnestra-Oreste  în contact cu episoade din războiul troian și urmarea sa, și chiar îl înfățișează pe Oreste atentand la viața soției lui Menelau, Elena. Din acest motiv, Nietzsche spune că mitul a murit în mâinile violente ale lui Euripide. 

La fel ca în multe din piesele sale, Euripide utilizează mitologia Epocii de Broz pentru a-și exprima păreri politice despre contemporana Atena în decursul anilor de sfârșit ai războiului peloponezian, în vremea căruia atât Atena și Sparta, cât și aliații lor au suferit pierderi importante. Când Pilate și Oreste își formulează un plan, la începutul piesei, ei critică, de fapt, deschis politica partizană și liderii politici care manipulează masele contrar intereselor statului, poate o critică voalată a facțiunilor ateniene din timpul lui Euripide. 

Având în vedere situația din războiul peloponezian, piesa de teatru a fost considerată ca subversivă și în moc categoric anti-război. La finalul acesteia, Apollo declară că pacea trebuie să fie respectată  mai mult decât alte valori, fiind o valoare întruchipată în actul lui Oreste de a cruța viața sclavului fenician, ce sugerează că frumusețea vieții transcede toate granițele culturale atât pentru sclavi, cât și pentru oamenii liberi. 

Oricum, este o piesă foarte întunecată. Însuși Oreste este prezentat mai degrabă ca instabil psihologic, cu Furiile care-l urmăresc reduse la simple fantome ale imaginației sale pe jumătate delirante. Adunarea politică din Argos este portretizată ca o gloată violentă pe care Menelau o aseamănă cu un foc de nestins. Legăturile de familie sunt văzute ca de mică valoare, cu Menelau eșuând să-și ajute nepotul și cu Oreste plănuind, în schimb, o răzbunare drastică, chiar până pe pragul de a o ucide pe vara sa, Hermione. 

Totodată, la fel ca și în alte opere ale sale, Euripide pune sub semnul întrebării rolul zeilor sau interpretarea omenească a voinței divine, nimic din superioritatea zeilor nepărând să-i facă în mod particular cinstiți ori raționali. De exemplu, Apollo clamează că războiul troian a fost folosit de zei ca o metodă de a curăța pământul de un surplus arogant de populație, o raționalizare dubioasă cel puțin. Rolul așa-ziselor legi naturale este pus și el la îndoială: când Tyndareus afirmă că legea este fundamentală în viețile oamenilor, Menelau spune că obediența oarbă față de orice, chiar și față de lege, este reacția specifică a unui sclav. 

Trilogia "Orestia" a lui Eschil | Tragedia destinului