Eneida lui Vergilius - Cartea 6 | Rezumat și analiză
Rezumatul Eneidei - Cartea a VI-a
În cele din urmă, flota troiană ajunge la malurile Italiei. Corăbiile își aruncă ancorele pe coasta din Cumae, aproape de Napoli de azi. Urmând instrucțiunile tatălui sau, Enea se îndreaptă spre templul lui Apollo, unde întâlnește o preoteasă, o sibilă. Ea îi poruncește să-și spună păsul. Enea se roagă lui Apollo să le îngăduie troienilor să se stabilească în Latium. Preoteasa îl avertizează că îl mai aștepta multe încercări în Italia: lupta la o scară asemănătoare cu cea a războiului troian, cu un inamic de calibrul războinicului grec Ahile (Achilles) și alte probleme iscate de interferențele lui Juno. Enea întreabă sibila dacă-l poate ajuta să ajungă în lumea subpământeana, pentru a-și vizita tatăl, așa cum fusese sfătuit. Aceasta îl informează că pentru a intra acolo cu vreo speranța de întoarcere, trebuie, mai întâi, să găsească un semn. Trebuie să găsească o ramură aurie în pădurea din apropiere. Ea îl învață că dacă ramura se rupe cu ușurință din copac, înseamnă că destinul îl cheamă către lumea subpământeană. Dacă Enea nu este menit să călătorească intr-acolo, creanga nu se va rupe din arbore.
Enea este consternat la vederea mărimii pădurii dar, după ce rostește o rugăciune, o pereche de porumbei coboară din cer și îl ghidează către copacul dorit, din care reușește să desprindă o ramură aurie. Eroul revine la preoteasă cu acest semn, iar ea îl conduce la porțile lumii subpământene.
Dincolo de porți curge râul Aheron (Acheron). Luntrașul Charon duce spiritele morților peste râu. Oricum, Enea observă că unor suflete li se refuză traversarea și trebuie să rămână pe acest mal. Sibila îi spune că acestea sunt sufletele oamenilor morți ale căror corpuri nu au avut parte de o înmormântare potrivită. Cu mare tristețe, Enea îl remarcă pe Panilurus printre acestea. Charon le zice celor doi vizitatori că nici un trup trăitor nu poate traversa râul, însă sibila îi arată ramura aurie. Înduplecat, Charon îi duce peste râu. Pe celălalt mal, Enea este îngrozit la auzul vaietelor a mii de suflete suferinde. Aici, spiritele decedaților stau la coadă pentru a fi judecate de Minos.
În apropiere sunt câmpurile jalei, pe care rătăcesc cei care au murit din cauza dragostei. Acolo, Enea o vede pe Dido. Surprins și mâhnit, îi vorbește, cuprins de un oarecare regret, spunându-i că nu a părăsit-o din propria lui voință. Umbra reginei moarte pleacă de lângă el, ducându-se către umbra soțului ei, Sychaeus, iar Enea varsă lacrimi de milă.
Enea ajunge apoi pe câmpurile eroilor de război, unde se află numeroase victime ale războiului troian. Grecii fug de îndată ce îl zăresc. Sibila îl grăbește pe Enea să meargă înainte, și cei doi trec pe lângă o fortăreață enormă. Înlăuntrul zidurilor acestei sunt judecați de Rhadamanthus cei mai răi păcătoși, și au loc torturi teribile. Enea și preoteasa ajung la dumbrăvile binecuvântate, unde cei buni, lipsiți de păcate, umblă în pace și confort. În cele din urmă, Enea dă cu ochii de tatăl sau. Anchises îl întâmpină cu bucurie și îl felicită pentru că a întreprins această călătorie dificilă. El răspunde cu bunăvoința multor întrebări ale lui Enea, despre modul cum morții sunt distribuiți în Dis, lumea subpământeana, și despre cum sufletele bune ajung, până la urmă, pe câmpurile bucuriei.
Eneida lui Vergilius - Toate cele 12 cărți | Rezumat și analiză
Dar, cu puțin timp la îndemână, Anchises insistă pe motivul sosirii lui Enea la el, explicându-i descendența sa din Italia. Anchises descrie ce vor deveni urmașii troienilor: Romulus va fonda Roma, un Cezar va proveni din descendența lui Ascanius, iar Roma va atinge o epocă de aur de guvernare asupra lumii. Anchises îl însoțește pe Enea în afara Dis, și acesta revine la camarazii săi de pe plajă. Încă o dată, ei ridică ancorele și se deplasează de-a lungul coastei italiene.
Analiza celei de-a șasea cărți din Eneida
Călătoria lui Enea pe tărâmul subpământean din Cartea a șasea este un altul din cele mai vestite episoade din Eneida. De fapt, acest pasaj l-a înălțat pe Vergilius la statutul de profet creștin în Evul Mediu. În secolul al XIV-lea, poetul italian Dante Alighieri l-a folosit ca o fundație a descrierii călătoriei sale prin infern, chiar dacă versiunea lui Vergilius a vieții de apoi nu a fost, evident, una creștină. Asemeni lui Vergilius, Dante și-a focalizat imaginația formidabilă în inventarea de pedepse pentru păcătoși.
Deși Dis al lui Vergilius este de sorginte precreștină, aceasta reprezintă o variantă avansată a teologiei clasice, care nu a fost codificată la fel ca în religiile moderne. Într-o lume de zei temperamentali, care cer sacrificii și par să împartă arbitrar pedepse și răsplăti, Vergilius portretizează o viață de apoi în care oamenii sunt judecați conform virtuții lor de pe pământ. Această schemă a vieții de dincolo este o idee pe care creștinismul a împletit-o cu tradiția iudaică în conștiința occidentală, secole mai târziu, dar care-și are sursele în misterele orfice ale antichității clasice. Prezența lui Orfeu (Orpheus), "preot al Traciei", în dumbrăvile binecuvântate confirmă influența orfismului, care a fost și pentru Platon o sursă a viziunilor sale despre viața de apoi.
Practica lui Rhadamanthus de a-i asculta pe păcătoși și apoi a le da sentințe este remarcabil de similară cu concepția creștină a judecățîi de după moarte; sufletele care eșuează să se căiască pentru păcatele lor plătesc mai mult pentru ele în iad. Desigur, o diferență majoră este că Vergilius nu are un echivalent, separat, al raiului creștin. Toate sufletele migrează spre Dis, și cele mai bune ocupă un loc pe câmpurile bucuriei, înăuntrul unei temnițe uriașe. Într-un fel, acest lucru se potrivește cu teologia creștină, care postulează că înainte de moartea și învierea lui Hristos, toate sufletele, bune ori rele, mergeau în purgatoriu. Din punct de vedere creștin, așadar, era potrivit pentru Vergilius, care a murit cu 19 ani înainte de nașterea lui Hristos, să amplaseze chiar și sufletele bune în Dis. Cu toate că această conexiune ne poate părea tendențioasă, influența lui Vergilius printre poeții și învățații creștini a crescut tocmai din cauza unor astfel de afinități.
Drumul lui Enea în lumea subpământeană este, totodată, o oportunitate pentru Vergilius de a se dedica unor descrieri pe larg a gloriei viitoare a Romei, în mod particular glorificării cezarului. Vergilius îi conferă lui Augustus (propriul sau conducător și binefăcător) simbolul Imperiului Român, ca liderul promis guvernând într-o epocă de aur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu