Anghinarea: Legendă, superstiții și istorie

 Anghinarea (Cynara scolymus), făcând parte din familia ciulinilor, este specie de plantă erbacee perenă. Partea comestibilă a plantei constă din receptaculii florali recoltați înainte de înflorire.

Legenda anghinării

Potrivit unei legende antice grecești, prima anghinare a fost o frumoasă tânără muritoare, pe nume Cynara, care trăia pe insula din Marea Egee, Zinari. Într-o zi, Zeus (regele zeilor) și-a vizitat fratele, Poseidon (zeul mării). Pe când și-a îndreptat privirea către senzuala și atrăgătoarea Cynara, care se îmbăia pe o plajă, a observat că era puternică, încrezătoare în ea însăși și neafectată de prezența zeului. A fost atât de impresionat de aceasta încât s-a îndrăgostit pe loc de ea și a sedus-o. Zeus a decis să o facă zeiță astfel încât să fie mai apropiată de el pe muntele Olimp. Zeus urma să se întâlnească cu Cynara ori de câte ori soția sa, Hera, era plecată.

                           

Lui Cynara îi lipsea însă mult familia sa, tânjea după ea, așa că, ocazional, se furișa înapoi pe pământ pentru a-și vizita oamenii dragi. Când Zeus a descoperit acest comportament nedemn de o zeiță a fost cuprins de furie și gelozie, și a aruncat-o spre pământ, transformând-o în cea dintâi, neobișnuită, dar spendidă anghinare. Aceasta a fost acoperită cu ghimpi pentru a proteja inima sa vulnerabilă. Florile plantei, roșii-violacee, au fost marcate de o frumusețe ce se potrivea cu cea a zeiței. 

Din acest motiv numele botanic al anghinării este cel feminin de Cynara. Anghinările au fost cosiderate drept aristocratice și au fost cunoscute în istorie ca "hrană pentru zei". Din cauza legendei despre pătimașul Zeus, au fost prețuite, de asemeni, ca afrodisiace. Deși florile anghinării erau extraordinar de frumoase, exteriorul lor cu ghimpi ținea oamenii la distanță. Drept rezultat al resentimentului lui Zeus, Cynara a rămas astfel sute de ani neatinsă și neapreciată de nimeni. Zeus spera că nici un muritor nu va încerca să caute dincolo de frunzele sale spinoase și fibroase, pentru a găsi inima ei dulce, senzuală. Contrar credinței sale și din pricina curiozității și foamei umane, muritorii au cutezat până la urmă să facă asta, fiind răsplătiți cu aroma sa delicioasă.

Istoria anghinării

Anghinarea este o variantă cultivată de cardon sălbatic (Cynara cardunculus) nativă din zona mediteraneană. A existat o dezbatere dacă anghinarea a fost o hrană a grecilor și romanilor antici, sau dacă a sa cultivare a început mai târziu. Cardonul a fost menționat ca plantă de grădina în secolul al VIII-lea î.Hr. de Homer și Hesiod.

În Africa de Nord este găsită încă în stare sălbatică și semințele sale, probabil cultivate, au fost descoperite în decursul excavațiilor unui sit din perioada romană, în Egipt. Varietăți de anghinare au fost cultivate în Sicilia, începând cu perioada clasică a grecilor antici, aceștia numind-o "kaktos". În acea vreme, grecii mâncau frunzele și capurile florilor, cultivarea îmbunătățindu-se de pe atunci față de forma sălbatică. 

Romanii numeau planta "carduus". Îmbunătățiri ulterioare a formei cultivate par să fi avut loc în Evul Mediu, în Spania musulmană și Maghreb. Prin secolul al XII-lea, a fost menționată în ghidul-compendiu de cultivare a lui Ibn al-'Awwam din Sevillia și de către Hildegaard von Bingen în Germania. 

Le Roy Ladurie, în cartea sa "Les Paysans de Languedoc"/"Țăranii din Languedoc", a documentat răspândirea cultivării anghinării în Italia și sudul Franței la finele secolului al XV-lea și debutul secolului al XVI-lea.

Legendele crizantemei, floarea de aur

Floarea de anghinare, ameliorată de arabi, a trecut din Napoli în Florența, dusă de Philippo Strozzi. Către anul 1480 a fost remarcată în Veneția ca o curiozitate. Însă, foarte curând, și-a făcut drum spre nord-vest. Paturile de anghinare au fost menționate în Avignon de scriitori notorii începând cu anul 1532. Din orașele principale s-a răspândit spre inima Franței, apărând ca și "carchofas" la Cavaillon în 1541, la Chateaneuf du Pape în 1553, la Orange în 1554. Numele i-a rămas de "carchofas", provenit din italianul "carciofo". 

Olandezii au introdus anghinarea în Anglia, unde a crescut în grădina regelui Henry al VIII-lea în 1530. De la mijlocul secolului al XVII-lea, anghinarea a fost în vogă la curțile regale europene. Era considerată un ingredient de lux, așa cum a consemnat Francois Pierre La Varenne, autorul cărții "Le Cuisiner Francois" (1651). De asemeni, în această perioadă, se pretindea că anghinarea are proprietăți afrodisiace. În secolul al XIX-lea a fost dusă în SUA, în Louisiana de către imigranții francezi, și în California, de către imigranții spanioli.

Ambrozia între superstiții și realitate