Aristotel despre căile cunoașterii

 Aristotel a fost un gânditor foarte eclectic, dar și unul foarte sistematic. Iar, în miezul filosofiei sale este ideea diversității căilor umane de cunoaștere.

Viața lui Aristotel

Aristotel este unul dintre cei mai influenți filosofi din tradiția grecească. A fost ucenicul preferat al lui Platon, dar a sfârșit prin a respinge multe idei centrale ale învățătorului său, în particular teoria sa a formelor. Influența sa s-a întins nu numai în tradițiile filosofice europene, ci și în cele ale lumii islamice.

Dacă ar fi să ne luăm după biograful antic Diogene Laertius, Aristotel a fost un om cât de poate de curios. Avea gambe subțiri și ochi mari. Se îmbrăca în haine extravagante, purta părul tuns scurt (nu așa cum se obișnuia în vremea sa) și avea o pasiune pentru inele elaborat meșteșugite. Când lua cuvântul, se putea constata că era bâlbâit. Și, deși suntem obișnuiți cu imagini ale lui Aristotel cu barbă, se spune că prefera să fie complet bărbierit. Era, pe scurt, o persoană excentrică. 

        

Această înfățișare a lui Aristotel ca un om excentric poate avea legătură cu faptul că nu a fost niciodată integrat în Atena și nu a devenit nicicând cetățean atenian.

S-a născut în Stagira din nordul Greciei în anul 384 î.Hr. Tatăl său a fost, posibil un doctor al regelui Macedoniei. Mama sa, de asemeni, părea să aibă o avere ce-i asigura independența financiară. 

Unii filosofi mai târzii, inclusiv Epicur, au sugerat că pe când era tânăr, Aristotel a risipit o parte a banilor tatălui său, după care a fugit de acasă pentru a se înrola în armata. Dar, potrivit istorisirilor, s-a dovedit a fi un soldat jalnic, așa că a fost dat afară din armata. După aceea și-a dus traiul făcând comerț ambulant cu medicamente dubioase, folosindu-se de cunoștiințele sale despre medicină deprinse de la tatăl lui. 

Poate că a fost așa. Poate că nu. Era un lucru obișnuit în lumea antică a filosofilor ca aceștia să lanseze atacuri la persoană crâncene împotriva rivalilor lor. Conform altor surse, Aristotel era cu totul diferit de imaginea anterioară, fiind, de fapt, generos, modest și exemplar în comportamentul său.

Ce se știe cu certitudine este că, în cele din urmă, probabil încă din adolescență, a sosit în Atena, unde a intrat în cercul lui Platon. 

A studiat cu Platon două decenii. Atunci când Platon a murit, în anul 347, Aristotel a părăsit Atena pentru a se stabili în Assos, în prezent parte a Turciei. Acolo a stat împreună cu prietenul său, Hermeias, un alt ucenic al lui Platon care se înălțase la rangul de conducător mediocru al Assos-ului. În această localitate, Aristotel a continuat să studieze filosofia iar, după decesul lui Hermeias, s-a mutat iarăși, peste ape, în Lesbos.

Apoi, în anul 343 î.Hr., Filip, regele Macedoniei, l-a chemat în capitala sa, unde a devenit tuture al fiului regelui, Alexandru, conuscut mai târziu ca Alexandru cel Mare. Aritotel i-a dat învățături lui Alexandru vreme de doi ani, după care a colindat Macedonia, dezvoltându-și lucrarea sa extensivă despre istoria naturală. Prin 335 î.Hr. a revenit în Atena, unde și-a întemeiat propria școală filosofică, Lyceum (numită după zeul Apollo Lykeios). A rămas aici 13 ani.

Lyceum funcționa, mai mult sau mai puțin, ca o comunitate de cercetare. Aristotel și elevii săi și-au propus să adune împreună cunoașterea lumii. Lyceum era un loc în care oamenii studiau etica și politica, istoria și medicina, artele și biologia. Această diversitate extraordinară de domenii este reflectată în opera filosofică a lui Aristotel.

În anul 323 î.Hr., când fostul învățăcel a lui Aristotel și apoi conducător al Macedoniei a murit. Din cauza simțămintelor înfierbântate anti-macedoniene din Atena, a părăsit orașul pentru insula Euboea. Aici, și-a dat ultima suflare în anul următor.

Filosofia lui Aristotel

Aristotel a scris despre aproape orice. Acest lucru îi face inevitabil pe unii să fie descurajați în a-i citi lucrările. Diogenes Laertius spunea că Aristotel a scris 150 de volume, multe dintre ele compuse din mai multe cărți. Nu s-au păstrat toate până în zilele noastre dar, ceea ce ne-a rămas este remarcabil încă prin profunzime și extensie. 

În "Poetica" (o carte care este aproape o Biblie pentru mulți scenariști de La Hollywood) Aristotel s-a focalizat pe spunerea poveștilor și modul cum acestea funcționează.

În "Etica Nicomahică" a vorbit despre ce înseamnă să duci o viață înfloritoare și despre cum virtutea este o parte centrală a unei astfel de vieți. 

În "Despre suflet" și-a pus întrebări profunde despre ceea ce ne face unici ca oameni.

În "Divinația în somn" s-a ocupat de visele profetice.

În "Mișcarea animalelor", unul din numeroasele sale tratate de biologie, a explorat, desigur, cum anume se mișcă viețuitoarele de pe pământ.

În "Constituția atenienilor" s-a concentrat asupra sistemului politic dn Atena.

Iar, în "Politica" a vorbit despre chestiunile practice ale modului cum existăm și cum prosperăm în grupuri sociale.

Căile cunoașterii

Opera lui Aristotel este atât de vastă și diversă încât, la prima vedere, pare să-i demonstreze interesele din toate aspectele existenței. 

Însă, una dintre cele mai semnificative contribuții ale lui Aristotel a fost relevarea că există diferite căi de cunoaștere corespunzătoare a diferitelor domenii. Acest lucru i-a permis să structureze și să dividă căile omenești de cunoaștere, făcând ordine în acest haos aparent.

Pentru Aristotel, cunoașterea se poate împărți în cunoaștere teoretică (în grecește "theoria"), cunoaștere practică ("praxis) și cunoaștere productivă ("poiesis"). Prima este cunoaștere pentru cunoaștere, a doua cunoștere în scopuri practice și a treia cunoștere în scopul de a face ceva.

Cunoașterea teoretică este caracterizată de îndepărtare de lume și contemplație. Cuvântul grecesc "theoria" derivă din "theoros", cu semnificația de spectator (la o piesă de teatru). Așadar, această cunoaștere include domenii precum matematica, fizica și metafizica.

Filosofia lui Pitagora | Transmigrația sufletelor și supremația numerelor

Nu suntem, însă, numai observatori ai lumii. Sutem, totodată, ființe care acționează atât individual, cât și colectiv, pentru a finaliza anumite demersuri sociale și personale pe care le considerăm a fi bune. Aici intervine cunoașterea practică, una care implică chestiuni despe cum acționăm în lume, fie individual (etica), fie colectiv (politica și economia).

De asemeni, facem lucruri. Aducem noi lucruri în ființare. Această este cunoașterea productivă, cea de care avem nevoie pentru a face oale, a scrie piese de teatru, a pregăti mâncare, a împleti haine, a picta, a confecționa mobilier.

Filosofia prăjiturii

Să luăm un exemplu ale acestor trei modalități de cunoaștere în acțiune. Să ne imaginăm că avem trei prieteni filosofi, cu toții interesați de un tort. 

Unul dintre ei excelează în cunoașterea chimiei. Ne poate spune cu exactitate ce se petrece când și cum amestecăm ingredientele și  le ținem apoi în cuptor. Acesta nu poate, totuși, să gătească. El este bun în cunoașterea teoretică.

Al doilea prieten este priceput în arbitrarea unor dispute sociale precum cele ivite din întrebarea "Cine ar trebui să ia ultima felie din tort?" Acesta știe cum să gestioneze situații sociale și etice complexe. Este vorba, desigur, despre cunoașterea practică.

În fine, al treilea amic este un bucătar desăvârșit. A rămas corigent la chimie în școală și nu este deosebit de preocupat de cine ajunge să mănânce tortul pe care-l face. Are însă o înțelegere profesională a meșteșugului de a combina ingredientele pentru a pregăti un tort perfect. Această este cunoașterea productivă. 

Căile de cunoaștere sunt multiple!

Epictet: Filosofia ca ghid în viață