Etica pesimistă a lui Arthur Schopenhauer

 Cum a abordat studiul moralității un filosof pesimist ca Arthur Schopenhauer? Cum este posibil să stabilești ce-i bine și ce-i rău asumându-ți că lumea este inerent rea?

Moralitatea sau setul de principii despre bine și rău este unul dintre stâlpii oricărei civilizații, fiind elementul de bază care ne permite să trăim așa cum trebuie împreună ca o societate funcțională. Oricum, în ce fel putem stabili, în cele din urmă, ce este drept și ce este greșit? Analizarea unei astfel de întrebări este țelul eticii, numită și filosofie morală, un domeniu care cuprinde toate chestiunile asociate cu moralitatea și provocările pe care le înfruntăm, atât ca indivizi, cât și ca societate, astfel încât să se  definească un set corect și funcțional de principii care se potrivesc fiecărei persoane.      

Arthur Schopenhauer a fost un filosof german care a dezvoltat o lucrare incomensurabil de importantă, ce a transformat tradiția filosofică în întregime. Extrem de influențat de Immanuel Kant și idealismul său transcedental, a apreciat contribuțiile sale în multe aspecte, dar le-a criticat dur pe altele. Schopenhauer a creat un sistem metafizic extensiv în a sa magnus opus, "Lumea ca voință și reprezentare". Unele din principiile sale filosofice din această carte ne pot ajuta să înțelegem în profunzime perspectiva sa despre etică. 

În "Lumea ca voință și reprezentare", Schopenhauer argumentează că lumea pe care o experimentăm, lumea empirică, nu există în ea însăși, ci numai ca o reprezentare creată de subiecții cognitivi când interacționează cu aceasta, și că lucrul-în sine, adevărata lume există ca voință, o forță conducătoare oarbă și fără vreo țintă care, pur și simplu, vrea. Voința este esența interioară a tot ce ființează. 

De aceea, toate lucrurile există în două sfere separate: în forma lor adevărată transcendentă, ca voință, și în forma pe care o experimentăm ca reprezentări. Această perspectivă metafizică își are originea în "Teoria formelor" sau "Teoria ideilor" a lui Platon, având în vedere că atât Platon, cât și Schopenhauer, consideră că lumea există în două maniere diferite, una care este reală și transcendentă, și una care este doar o imagine și este empirică.

Oricum, Schopenhauer explică faptul că prin contemplare estetică suntem capabili să scăpăm rapid din acest ciclu. Numai prin interacțiunea noastră cu variate forme de artă suntem în stare să avem acces la lume și la lucrurile din ea în cea mai pură formă a lor, ceea ce ne capacitează să le înțelegem mai bine. Un geniu, așa cum este numit de autor, este o persoană care este capabilă să comunice această experiență altor oameni prin crearea de opere de artă. 

Când este vorba de esența interioară, natura oamenilor nu este, desigur, diferită. Suntem conduși de voință, vrem ceva constant, și această voință este sursa suferinței umane. Deoarece vrem constant lucruri, suntem constant supuși angoasei, pentru că există lucruri pe care le vrem, dar nu le putem avea. Nu putem avea orice vrem în același timp și, de îndată ce avem ceea ce vrem, nu ne mai dorim acel lucru.

De asemeni, în "Lumea ca voință și reprezentare", în Cartea a IV-a, Schopenhauer începe să-și făurească sistemul său de etică. Având mai curând surse de inspirație din buddhism și hinduism, această perspectivă a eticii este bazată pe compasiune prin negarea voinței. Voința este sursa egoismului prezent în fiecare ființă trăitoare, și numai prin negarea voinței suntem capabili să transcendem acest egoism și să ne dezvoltăm compasiunea față de alții, ceea ce conduce la decizii și acțiuni care sunt etice.

Putem înțelege această filosofie ca fiind pesimistă, fiindcă își asumă că esența interioară a tuturor lucrurilor este ceea ce, inevitabil și constant, aduce asupra noastră suferința.

A există înseamnă a vrea, și a vrea înseamnă a suferi. 

Despre libertatea voinței 

În analizarea pe mai departe a eticii lui Arthur Schopenhauer, trebuie să ne îndreptăm atenția spre două eseuri prețuite ale sale pe această temă, primul dintre ele fiind "Despre libertatea voinței". În această lucrare, Schopenhauer discută chestiunile autoconștientizării și liberei voințe în acord cu sistemul metafizic stabilit anterior în "Lumea ca voință și reprezentare".

Schopenhauer pretinde că suntem liberi numai în esența noastră interioară și că, de îndată ce existăm ca observatori interacționând cu lumea empirică, suntem văduviți de libertatea noastră, întrucât nu putem controla voința. Simțământul că suntem responsabili pentru acțiunile noastre nu este un semn de libertate, ci numai necesitate empirică. Putem experimenta adevăratul simțământ de libertate numai când ne simțim ființa interioară, însuși "lucrul-în-sine", voința. Autoconștientizarea ne permite să ne înțelegem dorințele și emoțiile dar, totuși, nu ne eliberă voința de a le controla așa cum vrem.

Cu toate astea, ființele umane sunt responsabile pentru acțiunile lor, pentru că acțiunile noastre sunt un rezultat a ceea ce suntem, un produs al voinței noastre libere transcedentale care, chiar și lipsită de control, ne face să fim ceea ce suntem. Acțiunile noastre sunt un produs a ceea ce suntem și, de aceea, sunt responsabilitatea noastră.

Despre baza moralității

Cea de-a doua lucrare majoră a lui Schopenhauer pe tema eticii este "Despre baza moralității". Acest eseu este, pe larg, o critică a sistemului etic al lui Kant și dezvoltarea sistemului lui Schopenhauer ca, potrivit autorului, o alternativă mai bună. Filosofia lui Schopenhauer este considerată o formă de continuare a scrierilor lui Kant, și etica să nu face excepție.

Schopenhauer evidențiază o eroare fundamentală în etica lui Kant: noțiunea sa de moralitate. Conform lui Kant, moralitatea este clădită prin legi stabilite și consecințe ale acțiunilor noastre, fiind, de aceea, un sistem bazat pe înțelegerea noastră rațională a lumii. Potrivit lui Schopenhauer, putem înțelege de aici că acțiunile noastre asociate cu legile și consecințele, sunt egoiste fiindcă ne motivează să primim recompense și să evităm pedepse. 

Alternativa prezentată de Schopenhauer este că adevărata etică este bazată pe compasiune. Suntem egoiști prin natură, de vreme ce însăși natura noastră este să vrem și, de aceea, singura cale de a atinge moralitatea, care poate fi înțeleasă ca o preocuparea pentru bunăstarea altora în acțiunile noastre, este fenomenul spontan al compasiunii, faptul de a simți suferințele altei persoane și a acționa pentru a le diminua sau preveni.

Esența interioară a fiecărei persoane este ceea ce o face inerent să sufere, însemnând că suntem capabili să ne asociem suferinței altora ca fiind a noastră. Prin această capacitate, putem cu adevărat să vrem să-i ajutăm pe alții și să nu mai producem pe mai departe rău, și aceasta este esența moralității.

Arthur Scopenhauer: Etica compasiunii într-o filosofie pesimistă

După analizarea tuturor lucrărilor fundamentale ale eticii lui Schopenhaur, putem concluziona că focalizarea sa către compasiune este o apropiere foarte onestă de moralitate. Acesta își asumă că singurul mod de a lua cu sinceritate decizii morale este să vrem să luăm aceste decizii, și să nu ne lăsăm convinși în acest lucru de factori care sunt externi individului. 

Este remarcabil de interesant cum o filosofie pesimistă poate da naștere unei perspective atât de sănătoase despre etică și, în același timp, una care este o consecință logică perfectă a aspectelor din miezul filosofiei lui Schopenhauer. 

Aristotel despre căile cunoașterii

Înțelegerea suferinței noastre inerente implică, totodată, o înțelegere a inerentei noastre abilități de a manifesta compasiune. Recunoașterea egoismului ca rădăcina angoaselor noastre este recunoașterea că o cale mai bună de urmat pentru noi este calea altruismului. Etica lui Schopenhauer nu aspiră să stabilească reguli sau legi stricte cărora să li se supună oamenii, deoarece moralitatea ar trebui să se focalizeze,  în acest caz, asupra gândirii la bunăstarea altora, iar legile sunt centrate către menținerea propriei noastre bunăstări și a nu le face rău altora, fiindcă asta ar pune în pericol bunăstarea noastră.

În opera lui Schopenhauer se poate observă clar influențele tradiției orientale. El a fost introdus în cultura asiatică în decursul șederii lui la Weimar, și a integrat multe idei ale acestei culturi, buddhismul și hinduismul, în opera sa, ajungând până acolo încât să considere buddhismul drept cea mai bună religie. Cele mai importante aspecte pe care Schopenhauer le-a preluat din aceste religii au fost conceptele de negare a dorinței și ascetismul ca o formă de culme a autoîmbunătățirii. 

Acesta este, de fapt, motivul pentru care abordarea moralității a lui Schopenhauer a avut o mare influență în lucrările unor scriitori renumiți din numeroase arii ale cunoașterii precum Friedrich Nietzsche, Erwin Shrodinger, Sigmund Freud, Albert Einstein, printre alții. 

Schopenhauer despre femei | Bărbații și filozofia lor misogină